Anul de veselie aducea aminte cumpărătorului şi vânzătorului că ţara este a Domnului şt că nu trebuia vândută. Puteau să se vândă „secerişurile”, dar aceasta era tot ce se putea vinde.
Domnul nu putea să dea nimănui ţara de veci. Este însemnat, să ţinem bine în minte acest gând, căci poate deschide o mare parte de adevăr. Dacă ţara Canaanului nu trebuie vândută – dacă Domnul spune că ea este a Lui pentru totdeauna, pentru cine o vrea? Cine trebuie să fie arendaşii? Aceia cărora le-a dat-o printr-un legământ veşnic, ca s-o stăpânească ei cât va ţinea lumea, adică din neam în neam. Nu este pe tot pământul înaintea lui Dumnezeu, un loc asemănător cu ţara Canaanului. Acolo, Domnul şi-a aşezat scaunul de domnie şi sfântul Său locaş; acolo preoţii Săi slujeau necurmat înaintea Lui; acolo se auzea glasul proorocilor mărturisind despre prăpădul de atunci şi despre ridicarea din nou şi slava viitoare; acolo Ioan Botezătorul şi-a urmat şi şi-a sfârşit lucrarea de înainte mergător al lui Mesia, acolo s-a născut Mântuitorul dintr-o femeie, acolo a fost botezat, acolo a propovăduit şi a învăţat, acolo a lucrat şi a murit, acolo S-a înălţat biruitor la dreapta lui Dumnezeu, acolo S-a pogorât Sfântul Duh în putere la Rusalii, de acolo s-a răspândit Evanghelia până la marginile pământului, acolo se va coborî în curând Domnul slavei şi îşi va pune piciorul „pe muntele Măslinilor”, acolo va fi aşezat iarăşi scaunul Său de domnie şi închinarea Lui. Într-un cuvânt, ochii Săi şi inima Sa sunt în totdeauna acolo, pulberea din Ierusalim îi este scumpă. El este locaşul tuturor gândurilor Sale şi al tuturor lucrărilor Sale cu privire la acest pământ şi planul Lui este să facă din ţara aceasta ceva de o minunăţie veşnică, bucuria multor neamuri de oameni. Este deci, foarte însemnat să înţelegem bine aceste adevăruri interesante cu privire la ţara Canaanului. Domnul a zis despre această ţară: „Ea este a Mea”. Cine I-ar putea-o lua? Unde este regele sau împăratul, unde este puterea omenească sau drăcească, în stare să smulgă „această ţară plăcută” din mâna atotputernică a Domnului? Este adevărat că ea a fost un măr de ceartă pentru toate neamurile. Ea a fost şi va mai fi locul unor războaie şi măceluri crâncene. Dar deasupra vuietului bătăliilor şi al certurilor neamurilor, se aud aceste cuvinte, de o limpezime şi putere dumnezeiască pentru urechea credinţei: „Această ţară este a Mea”. Domnul nu poate lăsa această ţară, nici cele „douăsprezece seminţii”, prin cari El are s-o moştenească pentru totdeauna. Cititorul să se gândească adânc la adevărul acesta, să se ferească de nepăsare sau tâlcuire greşită în această privinţă. Dumnezeu n-a lepădat nici pe poporul Său, nici ţara pe care a jurat să i-o dea în stăpânire veşnic. „Cele douăsprezece pâini”, din capitolul 24 al Leviticului, mărturisesc adevărul dintâi şi „sărbătoarea” din capitolul 25 ai Leviticului, mărturiseşte adevărul al doilea. Amintirea celor „douăsprezece seminţii ale lui Israel” este în totdeauna înaintea Domnului, şi se apropie repede clipa când trâmbiţa anului de veselie va răsuna pe munţii Palestinei. Atunci, în adevăr, robul va arunca lanţurile ruşinoase pe cari le-a purtat atât de mult timp. Atunci cel surghiunit se va întoarce în această ţară fericită, din care a fost izgonit atât de mult timp. Atunci orice datorie va fi iertată, orice sarcină va fi ridicată şi orice lacrimă va fi ştearsă. „Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu, şi slava neamurilor ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi; veţi fi purtaţi în braţe, şi dezmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu, da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim! Şi când veţi vedea aceste lucruri, inima vi se va bucura, şi oasele voastre vor prinde putere ca iarba.” Domnul Îşi va arăta astfel puterea faţă de robii Săi, dar va face pe vrăjmaşii Lui să-I simtă mânia. „Căci iată, Domnul vine într-un foc, şi carele Lui sunt ca un vârtej; Îşi preface mânia într-un jăratic, şi ameninţările în flăcări de foc. Căci cu foc Îşi aduce Domnul la îndeplinire judecăţile, şi cu sabia Lui pedepseşte pe oricine, şi cei ucişi de Domnul vor fi mulţi la număr. Cei ce se sfinţesc şi se curăţesc în grădini, mergând unul câte unul, în mijlocul celor ce mănâncă şi carne de porc, şi şoareci şi alte lucruri urâcioase, toţi aceia vor pieri, zice Domnul. „Eu pedepsesc faptele şi gândurile lor! Dar vine vremea când voi strânge toate neamurile şi toate limbile; ele vor veni şi vor vedea slava Mea. Şi voi pune un semn între ele şi voi trimite la neamuri pe cei ce vor scăpa din Israel, la Tarsis, la Pul şi la Lud, care trag cu arcul, la Tubal şi la Iavan, în ostroavele depărtate, care n-au auzit vorbindu-se niciodată de Mine, şi n-au văzut slava Mea, ei vor vesti slava Mea printre neamuri. Vor aduce pe toţi fraţii voştri în mijlocul tuturor neamurilor, ca dar Domnului, pe cai, în cară şi pe tărgi, pe catâri şi pe dromadere, la muntele Meu cel sfânt la Ierusalim, zice Domnul, cum îşi aduc copiii lui Israel darurile de mâncare, într-un vas curat, la Casa Domnului. Şi voi lua şi dintre ei, pe unii ca preoţi şi Leviţi, zice Domnul. Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou, pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea zice Domnul, aşa va dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul” (Isaia 66:12-23).
Şi acum să ne gândim o clipă la înrâurirea acestei sărbători asupra afacerilor de la om la om. „Dacă vindeţi ceva aproapelui vostru, nici-unul din voi să nu înşele pe fratele lui. Să cumperi de la aproapele tău socotind anii de la anul de veselie; şi el să-ţi vândă socotind anii de rod” (Levitic 25:14-15). Scara preturilor trebuia regulată de anul de veselie. Dacă anul de veselie era aproape, preţul era scăzut; dacă era departe, preţul era urcat. Toate învoielile omeneşti cu privire la pământuri încetau în clipa când se auzea trâmbiţa anului de veselie, fiindcă ţara era a Domnului, şi anul de veselie punea din nou totul în starea de mai înainte.
De aici învăţăm o lecţie frumoasă. Daca inimile noastre se hrănesc cu nădejdea neclintită a întoarcerii Domnului, vom pune puţin preţ pe toate lucrurile pământeşti. Nu se poate să aşteptăm pe Fiul din cer, şi sa nu fim despărţiţi de lume. „Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii. Domnul este aproape” (Filip 4:5). Cineva poate ţinea de „învăţătura despre împărăţia de o mie de ani”, cum se zice, sau învăţătura despre a doua venire a Domnului”, şi să fie totuşi un om din lume; dar cine trăieşte în aşteptarea necurmată a arătării lui Hristos trebuie să se despartă de ceia ce va fi judecat şi nimicit, când va veni El. Nu este vorba aici de scurtimea şi de nesiguranţa vieţii omeneşti, ceia ce este foarte adevărat, nici în faptul că lucrurile de aici sunt trecătoare şi nu dau mulţumire sufletului, ceea ce iarăşi este adevărat. E vorba de ceva mult mal puternic, şi de o înrâurire mai mare de cât toate acestea, şi anume de faptul că „Domnul este aproape”. O, de ne-ar fi atinse inimile şi de ne-ar fi înrâurită puterea în orice prilej de acest adevăr de preţ şi sfinţitor!