Cititorul va băga de seamă, fără îndoială, chipul deosebit în care începe capitolul nostru: „Domnul a vorbit lut Moise, pe muntele Sinai”. Cea mai mare parte a celor spuse în Levitic pornesc de la cortul întâlnirii. Şi e uşor de înţeles de ce. Aceste orânduiri erau într-o legătură deosebită cu slujba lui Dumnezeu, cu adunarea lui Israel, cu slujba preoţilor sau cu starea morală a poporului, şi de aceea pornesc, cum e şi de aşteptat, de la „cortul întâlnirii”. Aici, totuşi vorbirea porneşte dintr-un loc cu totul deosebit. „Domnul a vorbit cu Moise pe muntele Sinai”. Ştim că în Scriptură orice vorbă are un înţeles anumit deci, suntem îndreptăţiţi să aşteptăm de la muntele „Sinai” o vorbire deosebită de cea care ne vine de la „cortul întâlnirii”. Şl într-adevăr, capitolul la care am ajuns vorbeşte despre drepturile Domnului ca Domn al întregului pământ. Nu este slujba şi legătura unei case preoţeşti, sau întocmirea lăuntrică a poporului, ci drepturile lui Dumnezeu de conducător, dreptul Lui de a da unui anumit popor o anumită bucată de pământ, pe care s-o aibă ca arendaş al Lui. Cu un cuvânt, nu este Domnul din locaşul de închinare, ci Domnul de pe „muntele Sinai” – scaunul Lui de domnie, de cârmuire.

Vedem aici cum vrea Domnul să fie ţara Lui. El vrea ca ţara să se bucure de un an de Sabat, şi acel an avea să fie o dovadă a belşugului celui mare, cu care avea să binecuvânteze El pe arendaşii Lui. Fericiţi arendaşi! Ce cinste să atârni de-a dreptul de Domnul! Nici-o chirie, nici-o dare, nici-o sarcină. S-ar putea zice pe bună dreptate: „Ferice de poporal al cărui Dumnezeu este Domnul”. Vai! Ştim că israeliţii n-au luat în plină stăpânire această ţară bogată pe care i-o dăruise Domnul. El le-o dăduse toată şi le-o dăduse pentru totdeauna. Ei n-au luat decât o parte şi aceia pentru o vreme. Totuşi ea e totdeauna acolo; moşia este acolo, deşi arendaşii sunt izgoniţi deocamdată. „Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici” (Levitic 25:23). Ce înseamnă asta decât că ţara Canaanului este în chip deosebit a Domnului şi că El vrea s-o stăpânească prin seminţiile lui Israel? Este adevărat că „tot pământul este al Domnului”, dar asta este cu totul altceva. E vădit că Lui I-a plăcut în sfaturile Sale, cari nu se pot pătrunde, să pună o stăpânire deosebită pe ţara Canaanului şi să supună această ţară la anumite orânduiri, ca s-o despartă de toate celelalte ţări, numind-o „ţara Sa”, şi s-o deosebească prin judecăţi, porunci şi sărbători, a căror singură privire ne luminează mintea şi ne mişcă inima. Unde citim noi că ar mai fi, pe toată fata pământului, o ţară care să se bucure de un an de odihnă necurmată, de un an de cel mai deplin belşug? Necredinciosul va întreba: „Cum se poate aşa ceva?” El se poate îndoi că s-ar putea aşa ceva, dar credinţa primeşte un răspuns mulţămitor din însăşi gura Domnului. „Dacă veţi zice: „Ce vom mânca în anul al şaptelea, fiindcă nu vom semăna şi nu vom strânge rodirile?” Eu vă voi da binecuvântarea Mea în anul al şaselea, şi pământul va da roade pentru trei ani. Când veţi semăna în anul al optulea, veţi mânca tot din vechile roade până la al nouălea an, până la noile roade, veţi mânca tot din cele vechi.” (versetele 20-22). Omul firesc ar putea zice:.Ce vom face pentru semănăturile noastre?” Răspunsul lui Dumnezeu este: „Voi porunci ca binecuvântarea Mea să fie asupra voastră” „.Binecuvântarea” lui Dumnezeu face de o mie de ori mai mult decât „semănăturile” omului (Proverbe 10:22). El nu vroia să-i lase să sufere de foame în anul Său sabatic. Ei aveau să se hrănească cu roadele binecuvântării Lui, când prăznuiau anul Său de odihnă – an care închipuia mai dinainte Sabatul veşnic, care rămâne încă de venit pentru poporul lui Dumnezeu.