Nu se pomeneşte de aluat în aceste pâini. Ele înfăţişează fără îndoială pe Hristos, în legătură cu „cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”. Ele erau puse în locul sfânt înaintea Domnului, pe masa curată, timp de şapte zile, după cari erau hrana lui Aaron şi a fiilor săi. Iată care era starea lui Israel înaintea Domnului, oricum S-ar fi arătat el în afară. Cele douăsprezece seminţii sunt veşnic înaintea Lui. Pomenirea lor nu poate pieri niciodată. Ele sunt aşezate într-un şir rânduit de Dumnezeu, în locul sfânt, acoperite de tămâia mirositoare a lui Hristos, şi scăldate pe masa curată pe care se odihnesc de razele strălucitoare ale candelelor de aur, cari strălucesc cu o lumină netulburată, în ceasurile cele mai întunecate ale nopţii morale a poporului.
Este bine să vedem că aceste învăţături nu sunt doar închipuiri de ale noastre. Ca dovadă, în Evrei 9, vedem că toate aceste lucruri erau „închipuiri ale lucrurilor cari sunt în ceruri” şi în Evrei 10:1 ni se spune că ele erau „umbra bunurilor viitoare”. Suntem deci îndreptăţiţi să credem că sunt nişte „lucruri în ceruri” cari răspund „închipuirilor”, – că este ceva care răspunde „umbrei”. Cu un cuvânt, suntem îndreptăţiţi să credem că este „în ceruri” ceva care răspunde „celor şapte candele”, cu „masa curată”, şi cu „cele douăsprezece pâini”. Asta nu este o născocire omenească, ci un adevăr dumnezeiesc, cu care credinţa s-a hrănit în toate timpurile. Ce însemna altarul lui e, făcut din „douăsprezece pietre” pe vârful muntelui Carmel? Nu era altceva decât arătarea în afară a credinţei lui în adevărul pe care-l înfăţişau cele „douăsprezece pâini. El credea în unitatea nezdruncinată a poporului Israel păstrată înaintea lui Dumnezeu prin făgăduinţa făcută lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, oricare ar fi fost starea de afară a poporului. Omul putea să caute în zadar arătarea aievea a unităţii celor douăsprezece pâini acoperite cu tămâie curată, aşezate în şirul poruncit de Dumnezeu pe masa curata; şi chiar dacă înafară totul era învelit în umbrele nopţii, credinţa, la lumina celor şapte candele de aur, putea să deosebească în ele acelaş adevăr mare, adică unitatea celor douăsprezece seminţii. Aşa era atunci, şi aşa este şi astăzi. Noaptea este tristă şi neagră. Nu este în toată această lume o singură rază de lumină care să poată face să se zărească unitatea seminţiilor lui Israel. Ele sunt risipite printre celelalte neamuri şi pierdute pentru ochii omului. Dar pomenirea lor este înaintea Domnului. Credinţa recunoaşte lucrul acesta, căci ea ştie ca toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt „da” şi „amin” în Hristos Isus. Ea vede, prin lumina desăvârşită a Duhului, aducerea aminte a celor douăsprezece seminţii, păstrată cu scumpătate în locul sfânt de sus. Ascultaţi glasul credinţei; „Şi acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri şi a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre cari slujesc necurmat lui Dumnezeu zi şi noapte” (Fapte 26:6-7). Dacă împăratul Agripa ar fi întrebat pe Pavel: „Unde sunt cele douăsprezece seminţii?”, ar fi putut el să i le arate? Nu. Dar, de ce nu? Pentru că nu putea să le vadă? Nu, ci pentru că Agripa n-avea ochi să le vadă. Cele douăsprezece seminţii erau dincolo de vederea tui Agripa. Trebuia ochiul credinţei şi lumina Duhului lui Dumnezeu ca să poată deosebi cele douăsprezece pâini aşezate pe masa curată în locul sfânt înaintea lui Dumnezeu. Ele erau acolo, şi Pavel le vedea acolo, deşi clipa în care îşi arăta încredinţarea aceasta era cât se poate de neagră. Credinţa nu se lasă dusă de ce vede. Ea se aşează pe stânca înaltă a Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, şi în tot se hrăneşte cu Cuvântul neschimbător al Aceluia care nu poate minţi. Necredinţa poate să privească uimită într-o parte şi într-alta, şi să întrebe: „Unde sunt cele douăsprezece seminţii?” Sau: „Cum vor putea fi ele găsite iertate şi unite?” Na se poate răspunde. Nu pentru că nu se poate da nici un răspuns, ci pentru că necredinţa nu poate deloc să se ridice până la punctul, de unde se poate înţelege răspunsul. Credinţa este tot atât de sigura că amintirea celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, este păstrată înaintea Dumnezeului lui Israel, cum este de sigură că cele douăsprezece pâini erau puse în flecare zi de Sabat pe masa de aur. Dar cine ar putea încredinţa pe un necredincios despre aşa ceva? Cine ar putea face să creadă un asemenea adevăr pe aceia, cari sunt mânaţi, în toate lucrurile, de mintea sau bunul lor simţ şi cari nu ştiu ce înseamnă a „nădăjdui împotriva oricărei nădejdi”. Credinţa găseşte fapte dumnezeieşti şi adevăruri vecinice în mijlocul unei lumi, unde mintea şi bunul simt nu vad nimic. Oh! de am avea o credinţă mai adâncă! O, de am prinde cu mai multă tărie, orice cuvânt care vine din gura Domnului, şi să ne hrănim cu el ca nişte copii.