Ajungem acum la al doilea punct al capitolului nostru – adică părăsirea Domnului de către Israelul pământesc şi judecata dumnezeiască pentru această părăsire.

Locul deosebit dat acestei istorisiri de către scriitorul însuflat de Dumnezeu este izbitor şi interesant. Fără îndoială că este pusă aici ca să ne dea cealaltă fată a tabloului zugrăvit în cele dintâi stihuri ale acestui capitol. Israelul trupesc a păcătuit împotriva Domnului. Numele Domnului a fost hulit printre neamuri. Mânia a venit asupra poporului, judecăţile unui Dumnezeu supărat au căzut asupra lor. Dar se apropie ziua când norul întunecat şi des al judecăţii va fi risipit, şi atunci cele douăsprezece seminţii, în unirea lor nedespărţită, se vor înfăţişa înaintea tuturor neamurilor ca dovada minunată a credincioşiei şi bunătăţii Domnului. „În ziua aceea, vei zice: „Te laud, Doamne, căci ai fost supărat pe mine, dar mânia Ta s-a potolit şi m-ai mângâiat!” „Iată, Dumnezeu este izbăvirea mea; voi fi plin de încredere, şi nu mă voi teme de nimic, căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele, şi El m-a mântuit.” Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii, şi veţi zice în ziua aceea: „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui! Cântaţi Domnului, căci a făcut lucruri strălucite: să fie cunoscute în tot pământul!” Strigă de bucurie şi veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel” (Isaia 12). „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca prin îndurarea arătată vouă să capete şi ei îndurare. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi. O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11:25-36). Am putea aduce mai multe locuri din Scriptură ca să dovedim că, deşi Israel este sub judecata lui Dumnezeu din pricina păcatului, totuşi lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi chemarea făcută, că, deşi Cel ce a hulit este ucis cu pietre afară din tabără, cele douăsprezece pâini rămân neatinse în locul sfânt. Glasul proorocilor spune, şi glasul apostolilor întăreşte adevărul slăvit că, „tot Israelul va fi mântuit” nu pentru că n-a păcătuit, ci pentru că darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău. Creştinii să bage de seamă să nu dispreţuiască „făgăduinţele făcute părinţilor”. Daca aceste făgăduinţe sunt înlăturate s-au întrebuinţate rău prin fel de fel de tâlcuiri nebiblice se loveşte de-a dreptul în adevărul şi insuflarea Scripturii. Dacă se înlătură o parte prin tâlcuiri nebiblice, se poate face acelaş lucru şi cu altă parte. Dacă un loc e tâlcuit în chip nelămurit, se poate face ia fel cu un altul; şi aşa am pierde acea siguranţă binecuvântată care este temelia odihnei noastre cu privire la tot ce a spus Domnul.