Este nevoie să cugetăm adânc la deosebirea dintre „lucrarea de slugă” şi rodul vieţii lui Hristos. Era o încetare în totul a oricărei lucrări cu mâna în toată adunarea, dar mireasma plăcută a arderii de tot se ridica spre Dumnezeu. Acestea trebuiau să fie cele două trăsături de căpetenie ale sărbătorii azimilor. Lucrarea omului înceta, şi mirosul jertfei se ridica; şi asta înfăţişa viata de sfinţenie practică a celui credincios. Ce răspuns avem aici pe de o parte pentru cel ce se ţine de lege, iar pe de alta pentru cel ce n-are nici o lege. Cel dintâi este adus la tăcere prin cuvintele: „Nici-o lucrare de slugă” cel de al doilea este făcut de ruşine prin cuvintele: „Să aduceţi o jertfa mistuită de foc”. Cele mai desăvârşite fapte ale omului sunt „de slugă”, dar cea mai mică ciorchină „de roade ale neprihănirii” este spre slava şi lauda lui Dumnezeu. În tot timpul vieţii celui credincios, nu trebuie să fie nici-o lucrare de slugă; nimic din ce ţine de robia legii, ci ar trebui să fie doar arătarea necurmată a vieţii lui Hristos, desfăşurată şi arătată prin puterea Sfântului Duh. În timpul celor „şapte zile” a celei de a doua sărbători mari a lui Israel, nu trebuia să fie „nici-un aluat” dar în schimb trebuia să se aducă Domnului mireasma buna a unei „jertfe mistuite de foc”. O, de am înţelege pe deplin învăţătura ce se desprinde de aici pentru viaţa noastră!

„Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi” (1Corinteni 15:20). Frumoasa poruncă a aducerii snopului din pârga celor dintâi roade, înfăţişa învierea lui Hristos, care, „la sfârşitul Sabatului, când începea să se lumineze de ziua întâi a săptămânii”, a ieşit biruitor din mormânt, după ce împlinise lucrarea slăvită a răscumpărării. Învierea Lui a fost o „înviere din morţi” şi în ea avem arvuna si icoana pre-închipuitoare a învierii a lor Săi. „întâi pârgă, adică Hristos; apoi cei ce sunt ai lui Hristos, la venirea Lui”. Când se va arăta Hristos, creştinii adevăraţi vor învia „dintre cei morţi”, adică aceia din ei cari dorm în Isus. „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” (Apoc 20:5). Îndată după schimbarea Sa la faţă, când Domnul nostru a vorbit de „învierea Sa dintre cei morţi”, ucenicii se întrebau ce să însemneze aceasta (vezi Marcu 9). Toţi Iudeii drept credincioşi credeau în învăţătura „învierii morţilor”. Dar o înviere „dintre cei morţi” nu putea fi înţeleasă de ucenici; şi fără îndoială, că mulţi ucenici de atunci încoace au avut mari greutăţi cu privire la o taină atât de adâncă.

Totuşi, dacă cititorul meu vrea să cerceteze şi sa pună alături, rugându-se, 1 Corinteni 15:1; Tesaloniceni 4:13-18, va scoate multe învăţături de preţ asupra acestui adevăr atât de interesant pentru viaţă. Se poate uita şi la Romani 8:11: „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi”. Se va vedea din aceste locuri din Scriptură că învierea Bisericii va avea loc pe aceiaşi temelie ca învierea lui Hristos. Scriptura spune că şi Capul şi trupul sunt înviaţi „dintre cei morţi”. Cele dintâi roade şi toate celelalte rodiri, cari urmează, sunt legate din punct de vedere moral între ele. Oricine cugetă mai adânc asupra acestui adevăr la lumina Scripturii va vedea că e o foarte mare deosebire între învierea celui credincios, şi învierea celui necredincios. Amândoi vor învia, dar Apocalipsa 20:5 dovedeşte că vor trece o mie de ani între aceste doua învieri, aşa că ele se deosebesc şi în principiu şi în ce priveşte data. Unii văd o greutate în această privinţa, în faptul că Domnul nostru, în Ioan 5:28, vorbeşte de „ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui,”. „Cum, se întreabă ei, pot să fie o mie de ani între cele două învieri, când se zice că amândouă învierile vor avea loc în acelaş ceas?” Răspunsul este foarte uşor. În versetul 25, se vorbeşte de trezirea sufletelor moarte în păcate, ca făcându-se într-un „ceas”, şi această lucrare se face de mai bine de o mie nouă sute de ani. Acum, dacă o bucată de vreme de aproape două mii de ani poate fi înfăţişată prin cuvântul „ceas”, de ce nu S-ar putea ca o bucală de vreme de o mie de ani să fie înfăţişată la fel? Mai ales că se spune lămurit că „ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani”. De altă parte, când vedem pomenindu-se de „întâia înviere” nu este lămurit că nu înviază toţi odată? Pentru ce să se vorbească de o întâie înviere, dacă nu mai este o a doua? S-ar putea zice că întâia înviere este cu privire la suflet, dar pe care loc din Scriptură se poate sprijini această pretenţie? Adevărul este acesta. „Când se va auzi glasul arhanghelului şi trâmbiţa Lui Dumnezeu”, cei răscumpăraţi cari dorm în Isus vor învia ca să iasă în întâmpinarea Lut în slavă. Morţii cei răi, ori cari ar fi ei, din zilele lui Cain până la sfârşit, vor rămânea în mormintele lor în tot timpul celor o mie de ani de binecuvântare în Împărăţia lui Hristos; şt la sfârşitul acestor o mie de ani de slavă şi binecuvântare, vor ieşi afară şi vor sta înaintea „marelui scaun de domnie” ca să fie „judecaţi” „flecare după faptele lui” şi să treacă de la scaunul de judecată, în iazul de foc. Groaznice gânduri!

Cititorule, cum sta tu cu sufletul tău scump? Ai văzut tu, cu ochiul credinţei, sângele Mielului de Paşte, vărsat pentru tine ca să te scape de acest ceas groaznic? Ai văzut tu snopul de preţ al celor dintâi roade secerate şi strânse în hambarul ceresc, ca o chezăşie şi arvună, că vei fi şi tu adunat acolo la vremea cuvenită? Iată întrebări serioase, foarte serioase. Să nu le laşi fără răspuns. Vezi daca eşti acum la adăpostul sângelui lui Isus, Gândeşte-te că nu poţi aduna un spic măcar de pe câmpiile răscumpărării, dacă n-ai văzut adevăratul snop legănat înaintea Domnului. „Să nu mâncaţi nici pâine, nici spice prăjite sau pisate, până în ziua aceasta, când veţi aduce un dar de mâncare Dumnezeului vostru. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, în toate locurile în care veţi locui” (Levitic 23:14). Nu se puteau atinge de recoltă, înainte de a fi adus snopul celor dintâi roade, cu snopul, o ardere de tot şi un dar de mâncare.