Am spus că Sabatul are în acest capitol un loc deosebit. Aceasta se vede din cuvintele stihului 4, unde Domnul pare că începe din nou prin aceste cuvinte: „Iată sărbătorile Domnului”, vrând parcă să lase Sabatul cu totul la o parte din cele şapte sărbători, cari urmează, deşi el închipuie de fapt odihna pentru care aceste sărbători pregătesc sufletul în chip atât de fericit.
„Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte, pe care le veţi vesti la vremurile lor hotărâte. În luna întâia, în a patrusprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi Paştele Domnului” (versetele 4-5). Avem deci aici pe cea dintâi din cele şapte sărbători – aducerea acelui miel de Paşte al cărui sânge păzise pe Israel de sabia îngerului nimicitor, în noaptea aceia grozavă când fuseseră ucişi întâii născuţi ai Egiptenilor. El este icoana preînchipuită a morţii lui Hristos. EI este temelia tuturor. Nu putem cunoaşte nici o odihna, nici-o sfinţenie, nici-o legătura cu Dumnezeu şi cu fraţii noştii decât pe temelia morţii lui Hristos. E ca şi când ai zice: „Acolo este odihna, dar aici este dreptul vostru la odihnă”. Fără îndoială că munca ne va face în stare să ne bucurăm de odihnă, dar să se ştie că sângele este acela, care ne da dreptul să ne bucurăm de odihna aceasta. „Şi în a cincisprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea azimilor în cinstea Domnului; şapte zile să mâncaţi azimi. În ziua întâia, să aveţi o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă. Şapte zile să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. În ziua a şaptea să fie o adunare sfântă: atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă” (Levitic 23:6-8). Poporul este adunat aici în jurul Domnului, într-o sfinţenie a vieţii întemeiată pe o răscumpărare împlinită; şi, pe când sunt adunaţi astfel, mireasma de bun miros a jertfei se ridică de pe altarul lui Israel până la scaunul de domnie al Dumnezeului lui Israel. Aceasta ne dă o frumoasă privelişte a sfinţeniei pe care o vrea Dumnezeu în viaţa celor răscumpăraţi de El. Ea se întemeiază pe jertfă, şi se înalţă în strânsă legătura cu mireasma buna şi plăcuta a Persoanei lui Hristos. „Să nu faceţi nici-o lucrare de slugă şi să aduceţi Domnului o jertfă mistuită de foc”. Ce deosebire! Lucrarea de slugă făcută de mâna omului, şi mirosul bun al jertfei lui Hristos! Sfinţenia practică a poporului lui Dumnezeu nu este o lucrare de slugă. Este arătarea vie a lui Hristos în ei, prin puterea Sfântului Duh. „Pentru mine, a trăi este Hristos”. Iată adevărul: Hristos este viata noastră; şi orice arătare în afară a acestei vieţi este, înaintea lui Dumnezeu, plina de mireasma bună a lui Hristos. Aceasta ar putea să pară puţin lucru, după judecata oamenilor; dar întrucât este o răsfrângere a lui Hristos, ea este nespus de scumpă lui Dumnezeu. Ea se ridica până la El şi nu poate fi uitată niciodată. „Roadele neprihănirii, cari sunt prin Isus Hristos”, se arată în viaţa celui credincios, şi nici-o putere de pe pământ sau din iad nu le poate împiedica mireasma să se ridice până la scaunul de domnie a lui Dumnezeu.