Această sărbătoare ne arată mai dinainte vremea slavei lui Israel în zilele din urmă, şi de aceea cu ea se sfârşeşte, cum nu se poate mai bine, tot şirul sărbătorilor. Secerişul era strâns, totul era sfârşit, hambarele erau pline; şi Domnul voia ca poporul să-şi arate bucuria printr-o sărbătoare. Dar, vai! Pare că ei n-au ştiut să înţeleagă de loc gândul lui Dumnezeu în legătură cu această poruncă măreaţă. Ei au uitat că fuseseră străini şi călători şi de aceea au uitat de mult această sărbătoare. Din zilele lui Iosua până pe vremea lui Neemia sărbătoarea corturilor nu fusese sărbătorită niciodată. Ea eră păstrată pentru mica rămăşiţă care se înapoiase din robia Babilonului, să facă ce nu făcuse nici chiar în zilele strălucite ale lui Solomon. „Toată adunarea celor ce se întorseseră din robie a făcut corturi şi au locuit în aceste corturi. Din vremea lui Iosua, fiul lui Nun, până în ziua aceasta, nu mai făcuseră copiii lui Israel aşa ceva. Şi a fost foarte mare veselie” (Neemia 8:17). Ce îmbucurător trebuie să fi fost pentru ei, cari îşi atârnaseră arfele în sălciile Babilonului, să se găsească la umbra sălciilor din Canaan! Era un dulce gust înainte mergător al vremii care înfăţişa sărbătoarea corturilor, când seminţiile lui Israel adunate din nou se vor odihni în acele leagăne din Împărăţia de o mie de ani, pe cari le va ridica pentru ei mâna credincioasă a Domnului în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam şt urmaşilor săi pentru totdeauna. Clipă de trei ori fericită, când cele cereşti se vor întâlni cu cele pământeşti, în „ziua întâi” şi în „a opta zi” a sărbătorii corturilor. „În ziua aceea voi asculta, zice Domnul, voi asculta cerurile, şi ele vor asculta pământul, şi pământul va asculta grâul, mustul şi untul de lemn şi acestea vor asculta pe Israel” (Osea 2:21-22).
Este în cel din armă capitol al lui Zaharia un loc frumos care dovedeşte îndeosebi că adevărata prăznuire a sărbătorii corturilor ţine de slava zilelor de pe urmă. „Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască sărbătoarea corturilor” (Zaharia 14:16). Ce privelişte! Hotărât că Ierusalimul însemnează Ierusalim; neamuri înseninează neamuri, şi sărbătoarea corturilor însemnează, sărbătoarea corturilor. Este aici cava ca neputinţă de necrezut? Sărbătoarea corturilor va fi prăznuită din nou în Ţara Canaanului şi neamurile celor mântuiţi se vor sui sa ia parte la praznicele ei sfinte şi slăvite. Atunci războaiele lui Israel se vor sfârşi, vuietul bătăliilor va înceta. Suliţa şi sabia vor îi prefăcute în unelte paşnice de agricultura; Israel se va odihni la umbra răcoritoare a viei şi a smochinilor săi, şi tot pământul se va bucura sub domnia Domnului Păcii. Priveliştea pe care ne-o dau filele Scripturii. Umbrele din Vechiul Testament o pre-închipuie, proorocii o vestesc, credinţa o crede şi nădejdea o ia în stăpânire mai dinainte. La sfârşitul capitolului nostru, citim: „Aşa a spus Moise copiilor lui Israel cari sunt sărbătorile Domnului”. Acesta era numele lor adevărat de la început; dar în Evanghelia după Ioan, ele sunt numite „sărbătorile Iudeilor”. De mult încetaseră să mai fie sărbătorile Domnului. El era înlăturat. Nu-L mai vroiau; de aceia în Ioan 7, când fraţii lui Isus L-au chemat să se suie la „sărbătoarea Iudeilor, adică a corturilor, El a răspuns: „Vremea Mea n-a venit încă”, şi, când S-a suit, S-a suit „pe ascuns” ca să-Şi ia locul înafară de toată sărbătoarea, şi să cheme orice suflet însetat să vină la El şi să bea. Este aici o lecţie foarte însemnată. Orânduirile dumnezeieşti se strică repede în mâinile omului; dar ce fericire este să ştii că sufletul însetat, care simte golul şi seceta unui sistem de forme reci religioase, n-are decât să alerge la Isus, ca să bea fără plată din izvoarele Sale nesecate, şi să ajungă astfel un izvor de binecuvântări pentru alţii.