Se va spune poate, că faptul că Hristos este un miel fără cusur nu este de ajuns ca să ridice greutatea vinei de pe un cuget întinat de păcat şi ca o jertfă de bună mireasmă nu ar putea folosi în ea însăşi cu nimic unui păcătos. La aceasta răspund că este foarte adevărat că o arderea de tot nu ar fi fost deajuns, căci acolo era vorba de „aluat” de aceia citim: „Sa aduceţi şi un ţap ca jertfă de ispăşire, şi doi miei de un an ca jertfă de mulţumire” (Levitic 23:19). „Jertfa de ispăşire” era răspunsul la aluatul celor două pâini „mulţumirea” sau „pacea” era asigurată, aşa că se puteau bucura de legătura cu Dumnezeu; şi totul se ridica în legătură de-a dreptul cu „mireasma plăcută” a „arderii de tot” a Domnului.

Astfel, în ziua Rusaliilor, Biserica a fost înfăţişată în toată desăvârşirea lui Hristos, prin puterea Duhului Sfânt. Deşi având în ea însăşi aluatul firii celei vechi, acel aluat nu era ţinut în seama, pentru că Jertfa dumnezeiască de ispăşire răspunsese în chip desăvârşit pentru el. Puterea Duhului Sfânt nu a ridicat aluatul, dar sângele Mielului făcuse ispăşire pentru el. Este o deosebire nespus de interesantă şi însemnată. Lucrarea Duhului în cel credincios nu îndepărtează răul care locuieşte în el. Ea îl face în stare să descopere, să judece şi să stăpâneasca răul; dar nici o putere duhovniceasca nu poate înlătura faptul că răul este acolo,deşi, stavă Domnului poate fi într-o pace desăvârşită, întrucât sângele Jertfe noastre pentru păcat a dezlegat pentru totdeauna toată această greutate; şi, prin urmare, în loc ca răul din noi să fie sub ochii lui Dumnezeu, a fost aruncat dinaintea Lui pentru totdeauna, şi noi îi suntem plăcuţi aşa cum îi este plăcut Hristos, care S-a dat pe Sine însuşi lui Dumnezeu „ca o jertfă de bun miros” pentru ca să-L poată slăvi deplin in toate lucrurile, şi să fie hrana a lor Săi în veci.

După Cincizecime trece o bună bucată de vreme fără să fie vreo mişcare în popor. Totuşi se pomeneşte de „săracul şi străinul”, în acea frumoasă poruncă pe care am văzut-o ce înseamnă. Aici o putem privi din punct de vedere al planului lui Dumnezeu cu lumea. „Când veţi secera semănăturile din ţara voastră, să laşi nesecerat un colt din câmpul tău, şi să nu strângi ce rămâne de pe urma secerătorilor. Să laşi săracului şi străinului aceste spice. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Levitic 23:22). Aici se vede grija pentru străin. Neamurile neiudaice au să fie aduse să aibă parte de bunătatea lui Dumnezeu. După ce se vor umplea hambarele şi teascurile lui Israel, vor mai rămânea snopi şi ciorchine bogate de strâns pentru Neamuri.

Nu trebuie să ne închipuim însă că binecuvântările duhovniceşti cu cari este înzestrată Biserica în locurile cereşti împreună cu Hristos sunt înfăţişate de străinul care strânge spicele rămase în câmpiile lui Israel. Aceste binecuvântări sunt tot aşa de noi pentru sămânţa lui Avraam ca şi pentru Neamuri. Ele nu sunt spice din Canaan, ci slava cerului, slava lui Hristos. Biserica nu e numai binecuvântată de Hristos, ci cu şi în Hristos. Mireasa lui Hristos nu va fi trimisă să strângă ca un străin snopii şi ciorchinele rămase în colturile câmpiilor lui Israel. Nu. Ea gustă binecuvântări mai înalte, bucurii mai bogate, vrednicie mai mare decât tot ce a cunoscut Israelul vreodată. Ea nu are să adune pe pământ, ca o străină, ci are să se bucure de locuinţa sa bogată şi fericită din cer, de care ţine.

Acestea sunt „acele lucruri mai bune” pe cari le-a păstrat Dumnezeu, în înţelepciunea şi harul Său pentru ea. Fără îndoială că va fi o fericită bucurie pentru „străin” să poată să adune spice, după strângerea secerişului lui Israel; dar partea Bisericii este cu mult mal înaltă, pentru ca ea este mireasa împăratului lui Israel, ea va împărtăşi scaunul Lui de domnie, bucuriile Lui, cinstea şi slava Lui. Ea va fi ca El şi va fi cu El deapururi. Locuinţele vecinice ale casei Tatălui de sus, nu colţurile câmpiilor lui Israel de aici de pe pământ de unde nu s-au adunat spicele, vor fi partea păstrată Bisericii. O, de ne-am gândi totdeauna la aceste lucruri, şi de am trăi, într-o cât de slabă, măsuri vrednici de o chemare atât de sfântă şi înaltă.