Aceasta este sărbătoarea Cincizecimea (Rusaliile) care înfăţişează pe copiii lui Dumnezeu, adunaţi de Duhul Sfânt şi puşi înaintea Lui, în legătură cu toată desăvârşirea şi preţul lui Hristos. În sărbătoarea Pastelul, avem moartea lui Hristos; în snopul celor dintâi roade, avem învierea lui Hristos; şi în sărbătoarea Rusaliilor, avem pogorârea Duhului Sfânt ca să alcătuiască Biserica. Toate sunt desăvârşite. Moartea şi învierea lui Hristos trebuiau să aibă loc înainte ca să fi putut fi alcătuită Biserica, întâi era adus snopul şi apoi erau coapte pâinile. Şi băgaţi bine de seamă: „să le coaceţi cu aluat. Pentru ce? Pentru că trebuia să înfăţişeze pe aceia, cari, deşi plini de Duhul Sfânt şi împodobiţi cu darurile şi harurile Lui, aveau totuşi răutatea locuind în ei. Biserica, în ziua Rusaliilor, era la adăpostul deplin al sângelui lui Hristos, era încununată cu darurile Duhului Sfânt; dar în ea era şi aluat. Nici-o putere a Duhului n-ar putea să şteargă faptul că răul locuieşte încă în copiii lui Dumnezeu. Se poate ţinea în frâu sau ascunde, dar el este acolo. Acest fapt e închipuit prin aluatul celor două pâini şi se vede în istoria Bisericii; căci, deşi Duhul Sfânt era în Biserică, firea veche era şi ea colo, ca să mintă Duhului Sfânt. Firea veche este fire veche si nu se va face niciodată din ea altceva decât „fire veche”. Duhul Sfânt nu s-a coborât în ziua Rusaliilor ca să îmbunătăţească sau să nimicească răutatea fără vindec, ci ca să boteze pe cei credincioşi într-un singur trup, şi sa-i lege de Capul lor viu, care este în cer. Am arătat în capitolul asupra jertfei de mulţumire că aluatul era îngăduit acolo în legătură cu ea. Prin aceasta Dumnezeu recunoştea că răul este în acela care îi aducea lauda. Aşa e şi cu porunca „celor două pâini legănate” ele trebuiau „coapte cu aluat” din pricina răului care este în Biserică, pe care o înfăţişează. Dar pentru răul pe care l-a recunoscut, Dumnezeu a găsit un mijloc ca să-l înlăture. Aceasta dă pace şi mângâiere sufletului. Este mângâietor să ştii ca Dumnezeu cunoaşte tot ce este rău în noi; şi mai mult că El s-a îngrijit de tot, după cunoştinţa Sa, nu după a noastră. „Afară de aceste pâini, să aduceţi ca ardere de tot Domnului şapte miei de un an fără cusur, un viţel şi doi berbeci; să adăugaţi la ei darul de mâncare şi jertfa de băutură obişnuite, ca dar de mâncare mistuit de foc, de un miros plăcut Domnului” (Levitic 23:18). Avem deci aici, în strânsă legătură cu pâinile dospite, aducerea unei jertfe fără cusur, care înfăţişează marele şi însemnatul adevăr că înaintea lui Dumnezeu stă desăvârşirea lui Hristos şi nu vina noastră. Luaţi seama îndeosebi la aceste cuvinte: „Afară de aceste pâini să aduceţi şapte miei fără cusur”. Ce adevăr de preţ! O de ar putea cititorul să-l înţeleagă, să şi-o ia pentru el, Să-şi reazăme cugetul pe el, sa-şi hrănească şi răcorească inima cu el, să-şi desfăteze sufletul cu el! Nu eu, ci Hristos.