Iată-ne ajunşi acum la unul din capitolele cele mai adânci ale Scripturii, el ne dă o ochire asupra economiilor lui Dumnezeu faţă de poporul Israel în tot timpul istoriei lui.
Luând sărbătorile laolaltă avem: Sabatul, Pastele, Sărbătoarea azimilor, Sărbătoarea celor dintâi roade, Cincizecimea (Rusaliile), Sărbătoarea trâmbiţelor, ziua Ispăşirii, şi Sărbătoarea corturilor. Toate la un loc fac opt zile, dar trebuie băgat de seamă că Sabatul are un loc deosebit şi împrejurările cari îl însoţesc sunt lămurite deosebit; apoi citim: „Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte, pe care le veţi vesti la vremurile lor hotărâte.” (versetul 4). Aşa că cititorul va băga de seamă că cea dintâi sărbătoare mare a lui Israel era Pastele, şi că sărbătoarea a şaptea era sărbătoarea corturilor. Adică, ţinând socoteală de înţelesul lor în Noul Testament, avem întâi, răscumpărarea, şi la urmă de tot, slava împărăţiei de o mie de ani. Mielul pascal închipuia moartea lui Hristos (1 Corinteni 5:7) şi sărbătoarea corturilor înfăţişa „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor despre cari a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi prooroci din toate vremurile” (Faptele Ap. 3:21).
Economie în Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă o vreme anume în care Dumnezeu îşi desfăşură puterea şi harul Său după anumite rânduieli pentru împlinirea planului Lui. De pilda, se zice: „Economia israeliteană sau a legii” începând cu Moise până la Hristos; pe când economia Bisericii sau a harului se numeşte vremea in care trăim azi, care începere de la Hristos până la venirea Lui din nou. Biserica este luată peste tot în Scriptură ca trupul lui Hristos alcătuită din toţi cei născuţi din nou de la pogorârea Duhului Sfânt până la venirea Domnului.
Astfel era sărbătoarea care deschidea, şi astfel era cea care închidea anul iudaic. Ispăşirea este temelia, slava este piatra din vârf; iar între aceste două puncte avem învierea lui Hristos (versetul 10-14), adunarea Bisericii (versetele 15-21), trezirea Israeliţilor la simţământul slavei lor de mult pierdute (verset 24-25), pocăirea lor şi primirea din toată inima a lui Mesia (verset 27-32). Şi ca să nu lipsească nici-o trăsătură din această mare imagine, mai avem un mijloc, pentru ca neamurile să poată intra la sfârşitul secerişului şi să strângă spicele căzute pe câmpiile lui Israel (verset 22). Toate aceste amănunte fac acest tablou desăvârşit şi fac să se minuneze inimile tuturor celor ce iubesc Scripturile. Ce ar putea fi mai deplin? Sângele Mielului şi sfinţenia vieţii întemeiată pe El – învierea lui Hristos din morţi şi înălţarea Sa la cer – pogorârea Sfântului Duh cu putere la sărbătoarea Cincizecimii ca să alcătuiască Biserica – trezirea rămăşiţei poporului lui Israel – pocăirea şi primirea acestei rămăşiţe – binecuvântarea „săracului şi a străinului” – arătarea slavei – odihna şi fericirea din împărăţia lui Hristos. Iată adevărurile cuprinse în acest capitol, cu adevărat minunat şi pe care îl vom cerceta acum cu de-amănuntul.