Locul dat aici Sabatului este plin de interes. Domnul este gata să dea o icoană a tuturor legăturilor Lui cu poporul Sau şi, înainte de a începe, înfăţişează Sabatul ca icoana „odihnei care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”. Era o sărbătoare adevărată, care trebuia ţinută de Israel; dar era şi o icoană care pre-închipuia ceia ce va avea să vină, când se va împlini marea şi slăvită lucrare, pre-închipuită în acest capitol. Este odihna lui Dumnezeu, în care pot intra acum, duhovniceşte vorbind, toţi aceia cari cred, dar odihna aceasta rămâne încă să vină în ce priveşte împlinirea el întreagă şi adevărată (Evrei 4). Acum lucrăm, în curând ne vom odihni. Într-un înţeles credinciosul intră în odihnă; într-un alt înţeles el lucrează ca să intre. El şi-a găsit odihna în Hristos; el lucrează ca să intre în odihna sa în slavă. Sufleteşte a găsit o odihnă desăvârşită în ce a făcut Hristos pentru el, şi ochiul lui este aţintit asupra acelui sabat veşnic în care va intra, când vor trece toate lucrările şt toate luptele lui din pustia lumii. El nu poate să se odihnească în mijlocul unei lumi de păcate şi ticăloşie. El se odihneşte în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a luat chip de rob. Şi în timp ce se odihneşte astfel, este chemat să lucreze ca împreună lucrător cu Dumnezeu, în încredinţarea deplină, că atunci când se va sfârşi toată munca lui, se va bucura de o odihna desăvârşită şt veşnică în acele locuinţe de lumina neschimbată şi de fericire netulburată unde truda şi durerea nu pot intra. Ce aşteptare binecuvântată, de ar străluci ea tot mai viu în ochii credinţei! O, de am lucra cu mai multă credincioşie, ca unii cari suntem sigur de această odihnă de preţ care ne aşteaptă la sfârşit. E adevărat că gustăm câte-odată din Sabatul cel veşnic, dar aceste gustări înainte mergătoare ne fac doar să dorim şi mai mult adevăratul Sabat, care nu va înceta niciodată – această „adunare sfântă” care nu se va împrăştia niciodată.