Acum altceva din darul de mâncare ne atrage atenţia, anume „tămâia”.
Am văzut că „floarea de făină” era temelia darului; untdelemnul şi tămâia veneau după făina. Legătura dintre aceste două părţi din urmă ale darului de mâncare ne dă multă învăţătură. „Untdelemnul” înfăţişează puterea pe care o avea în slujbă Domnul Isus; tămâia ne arată pentru cine lucra El. Untdelemnul ne spune că El făcea totul prin Duhul lui Dumnezeu; tămâia ne spune că El făcea totul spre slava lui Dumnezeu. Aceasta ne-o arată lămurit versetul al doilea: „S-o aducă preoţilor, fiilor lui Aaron; preotul să ia un pumn din această floare a făinii, stropită cu untdelemn, împreună cu toată tămâia, şi s-o ardă pe altar ca jertfă de aducere aminte. Acesta este un dar de mâncare de un miros plăcut Domnului”. Aşa a fost adevăratul dar de mâncare: Omul Isus Cristos. Viaţa Sa toată a fost numai pentru Dumnezeu. Toate gândurile, toate cuvintele, toate privirile şi toate lucrările Sale dădeau un miros, care se ridica direct la Dumnezeu. Şi după cum focul făcea să iasă mirosul foarte plăcut al tămâiei, tot aşa, cu cât Cristos trecea prin mai multe încercări, în viata Sa, cu atât se vedea mai bine că în firea Sa omenească nu era nimic care să nu fi scos un miros plăcut Tatălui. Dacă în arderea de tot vedem pe Cristos dându-se pe Sine însuşi Tatălui ca jertfă fără pată, în jertfa de mâncare îl vedem punând înaintea lui Dumnezeu întreaga Sa fire omenească şi lucrările Sale. Un om desăvârşit şi ascultător, pe pământ, făcând voia Tatălui, lucrând prin puterea Duhului, iată că avea un miros foarte plăcut pentru Dumnezeu.
Faptul că toată tămâia era arsă pe altar, arată bine înţelesul şi întinderea acestui miros.