Al doilea punct pe care îl vom cerceta acum, este felul în care era pregătit darul de mâncare. Această pregătire se făcea prin lucrarea focului. Mâncarea era „coaptă în cuptor – pe grătar – sau în tigaie”. Coacerea darului de mâncare ne duce cu gândul la suferinţe. Dar, pentru ca darul acesta este numit „miros plăcut”, cuvinte pe care nu le întâlnim în jertfa pentru păcat sau pentru vină, este lămurit că aici nu este vorba deloc de suferinţele pentru păcat – de suferinţa primită sub mânia lui Dumnezeu din pricina păcatului – de suferinţa din partea dreptăţii dumnezeieşti, ca locţiitor al păcătoşilor. Aceste două gânduri, „miros plăcut” şi suferinţă pentru păcat, nu pot sta deloc laolaltă, după orânduiala Leviticului. Dacă am crede ca aici este vorba şi de suferinţa pentru păcat, n-am mai înţelege nimic, şi întocmirea făcută cu atâta măiestrie, a darului de mâncare s-ar strica cu totul.

Adâncindu-ne privirile asupra vieţii Domnului Isus, Acela pe care îl înfăţişează darul de mâncare, putem să vedem la El trei feluri de suferinţe, bine deosebite, şi anume: suferinţa pentru neprihănire, suferinţă din pricina milei faţă de cei ce sufereau şi suferinţă la gândul că avea să fie răstignit.

Ca Dreptul Slujitor al lui Dumnezeu, El suferea într-o lume care îi era cu totul potrivnică. Aceasta însă nu era suferinţa pentru păcat. Trebuie să înţelegem bine aceste două feluri de suferinţe; mari încurcături vin din amestecarea lor. A suferi ca un om după voia lui Dumnezeu, trăind în mijlocul oamenilor, din pricina iubirii faţă de Dumnezeu, este una; şi a suferi în locul oamenilor din partea lui Dumnezeu, este cu totul altceva. Domnul Isus a suferit din pricina neprihănirii, în timpul vieţii Sale; iar pentru păcat a suferit la moartea Sa. În timpul vieţii, oamenii şi Satana i s-au împotrivit cu toată puterea lor; şi chiar la cruce, şi-au desfăşurat toată vrăjmăşia împotriva Lui; dar când au făcut tot ce le sta în putinţă – când, în vrăjmăşia lor de moarte, au atins culmea împotrivirii omeneşti şi drăceşti – Cel ce purta păcatele, în afară de toate acestea, mai avea de trecut încă un tunel, plin de întuneric şi de groază, pentru împlinirea lucrării Sale. În timpul vieţii, mergea în lumina feţii lui Dumnezeu şi nici un nor nu împiedeca aceasta lumină; dar pe lemnul blestemat, întunecimile adânci ale păcatului venind asupra Lui i-au ascuns această lumină şi au făcut să iasă din gura Lui strigătul: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Este aici un punct, cu totul neobişnuit în istoria veşniciei. Din când în când, în timpul vieţii lui Cristos de pe pământ, cerul se deschide ca să-i arate plăcerea pe care o găseşte Dumnezeu în El; dar pe cruce Dumnezeu îl părăseşte, pentru că îşi dăduse sufletul Său jertfă pentru păcat. Dacă Cristos ar fi purtat păcatul în tot timpul vieţii Sale, atunci n-ar mai fi nici o deosebire între cruce şi viaţa Sa de mai înainte. Pentru ce n-a fost părăsit de Dumnezeu înainte de cruce?

Câtă deosebire nu era între Cristos pe cruce şi Cristos pe munte în timpul schimbării la faţă! Era părăsit de Dumnezeu pe munte? Purta atunci păcatele?

Acestea sunt întrebări foarte simple, dar care ar trebui să răspundă cei care spun că, în tot timpul vieţii Sale, Cristos a purtat păcatele noastre.

E foarte uşor de înţeles că nimic nu putea să pună în legătură pe Cristos cu păcatul, sau cu mânia lui Dumnezeu, sau cu moartea, fie în firea omenească a Lui, fie în celelalte legături ale Sale. El a fost făcut păcat, pe cruce, unde a suferit mânia lui Dumnezeu, dându-Şi viaţa ca o ispăşire deplină pentru păcat; dar nu este vorba despre aceasta în jertfă de mâncare. Vedem aici, este adevărat, ca darul de mâncare trebuia copt în cuptor – vedem adică lucrarea focului; dar aceasta nu este mânia lui Dumnezeu. Darul de mâncare nu era o jertfa pentru păcat, ci un dar „de un miros plăcut”. Astfel însemnarea lui este bine arătată. A face din Domnul Isus, numai din pricina naşterii Sale, un purtător al păcatului, care, din pricina aceasta, ar fi fost în tot timpul sub blestemul legii şi sub mânia lui Dumnezeu, înseamnă a sta împotriva adevărului dumnezeiesc, cu privire la întrupare, – adevăr vestit mai dinainte de înger. În afară de aceasta, înseamnă să strici însuşirea şi scopul vieţii lui Cristos, înseamnă să dezbraci crucea de slava Sa; înseamnă să micşorezi greutatea păcatului şi a ispăşirii. Într-un cuvânt, înseamnă să răstorni piatra cea mai însemnată a descoperirii şi să laşi totul într-o dărâmătură şi într-o învălmăşeală, ce nu se poate descurca.

Apoi, Domnul Isus a suferit din pricina milei pentru cei ce sufereau; şi felul acesta de suferinţe ne face să pătrundem în adâncimile inimii Sale pline de gingăşie. Durerile şi suferinţele oamenilor făceau să răsune coarda adâncimilor iubirii Sale. Era cu neputinţă ca o inima omenească desăvârşită să nu simtă nenorocirile, pe care le adusese păcatul fiilor lui Adam. Deşi El era slobod de păcat, – deşi era din cer şi trăia o viaţa cerească pe pământ, totuşi El s-a coborât, prin puterea unei vieţi pline de mila pentru cei ce sufăr, în adâncul cel mai mare al suferinţei omeneşti; da, El simţea suferinţa mult mai mult decât cei ce o sufereau, şi aceasta pentru că firea Sa omenească era desăvârşită. Mai mult, El putea să înţeleagă suferinţa, pricina şi mărimea ei, în faţa lui Dumnezeu. El simţea cum nimeni altul n-a simţit. Simţămintele şi întreaga Lui fiinţă, erau desăvârşite; astfel, nimeni nu poate să spună, nici chiar să înţeleagă ce trebuie să fi suferit o astfel de Fiinţă, trecând printr-o lume ca a noastră. El vedea pe oameni sub loviturile grele ale vinei şi ale ticăloşiei; El vedea toată făptura gemând sub jug; strigatul celor robiţi ajungea la urechile Sale; lacrimile văduvelor curgeau înaintea ochilor Săi; sărăcia atingea inima Sa simţitoare; boala şi moartea îl făceau „să Se cutremure în duhul Său” suferinţele din aceste pricini nu pot fi înţelese de nici o minte omenească.

Iată de unde se poate vedea însuşirea aceasta a suferinţelor, de care vorbim: „Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate, şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre” (Matei 8.16-17). Se vede aici mila ne-prefăcută, pe care o avea El. El Însuşi nu era nici bolnav, nici slăbănog. Dar din pricina milei – milă desăvârşită – „El Însuşi a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre”. Aceasta, nici un alt om n-a putut s-o facă. Noi putem să ne înduioşăm de suferinţele altora; dar numai Isus Cristos a putut să-Şi însuşească neputinţele şi necazurile oamenilor.

Dar, dacă ar fi purtat durerile acestea din pricina naşterii Sale sau a legăturilor pe care le avea cu Israel şi cu oamenii, s-ar pierde toată frumuseţea şi preţul unei astfel de lucrări de bunăvoie. N-ar mai fi fost o lucrare de bunăvoie dacă ea trebuia să aibă loc. Dar, de altă parte, când vedem ca El este ferit de orice suferinţă omenească, cum şi de pricina acestor suferinţe, putem să înţelegem, cât de puţin, harul şi mila Domnului Isus faţă de cei ce sufereau. Aşa dar este o deosebire vădită între Cristos care suferea, de bunăvoie, fiindu-i milă de lumea plină de necazuri, şi Cristos, care a suferit ca locţiitor al păcătoşilor. Suferinţele de felul întâi, le găsim în toata viaţa Mântuitorului; suferinţe de felul al doilea, n-a avut Domnul Isus decât la moartea Sa.

Să vedem acum suferinţele lui Cristos la gândul că avea să fie răstignit. Crucea îşi arunca mereu umbra peste toată lucrarea Domnului şi îi aducea suferinţe pe care le simţea destul de bine. Totuşi, suferinţele acestea nu sunt nici pentru ispăşirea păcatului, nici pentru neprihănire, nici din pricina necazurilor oamenilor. Se vede bine aceasta în Evanghelia după Luca 22.39-44: „După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, în muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El. Când a ajuns la locul acela, le-a zis: Rugaţi-vă, ca să nu cadeţi în ispita. Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat, şi a început să Se roage, zicând: Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine. Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta. Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”. În altă parte este scris iarăşi: „A luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei şi a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine”. S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tata, dacă nu se poate să se depărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta” (Matei 26.37-42).

Se vede lămurit, dar, că Domnul avea în faţa Sa, atunci, în muntele Măslinilor, ceva ce nu întâlnise mai înainte. Era pentru El un „pahar” plin, din care încă nu băuse. Dacă ar fi fost încărcat cu păcatele noastre în tot timpul vieţii Sale, de unde ar fi venit acum suferinţele acestea şi întristarea de moarte, pe care le avea, fără îndoială, la gândul că avea să fie pus în legătură cu păcatul, să fie făcut păcat şi să îndure mânia lui Dumnezeu, din pricina păcatului? Ce deosebire ar fi fost între Cristos în Gheţimani şi Cristos pe Golgota, dacă a purtat păcatul în toată viata Sa? Între aceste doua stări, era, într-adevăr, o deosebire vădită care venea de acolo că Cristos n-a purtat păcatul în tot timpul vieţii Sale. Deosebirea aceasta, iată-o; În Gheţimani, vedea mai dinainte crucea; pe Golgota, suferea, cu adevărat, crucea. În Gheţimani, „s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească;” pe Golgota, a fost părăsit de toţi. Acolo nu era nici un înger care săi slujească. În Gheţimani, El se îndreaptă spre Dumnezeu ca spre „Tatăl Său, bucurându-Se astfel cu o părtăşie deplină de legătura aceasta de nespus; dar, pe Golgota, striga: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aici, Acela care purta păcatele noastre, priveşte în sus, şi vede scaunul Dreptăţii veşnice acoperit de întunecimi adânci, şi Faţa Sfinţeniei veşnice întoarsă de la El, pentru că fusese „făcut păcat pentru noi”.

Nădăjduiesc că cititorii vor înţelege, fără greutate, ce spunem acum, dacă vor cerceta ei singuri. Vor putea să urmărească, în amănunţit, cele trei feluri de suferinţe din viaţa Domnului, şi să le deosebească de suferinţele morţii sau de suferinţele pentru păcat. Ei se vor încredinţa că, chiar după ce oamenii şi Satana şi-au dezlănţuit toată furia împotriva Sa, Cristos a mai îndurat încă un fel de suferinţă; cu mult mai grea pentru El, anume suferinţa din partea lui Dumnezeu, din pricina păcatului; pentru că era locţiitorul păcătoşilor. Înainte de cruce, putea să privească mereu spre cer şi să se bucure de lumina feţei Tatălui. Şi în ceasurile cele mai întunecate, găsea întărire şi mângâiere în sus. Drumul Său pe pământ era aspru şi anevoios. Cum putea să fie altfel, într-o lume în care totul era împotriva firii Sale curate şi sfinte? El a avut de suferit o astfel de împotrivire din partea păcătoşilor, a văzut cum cad asupra Lui batjocurile celor cari-L batjocoreau. Cât de multe au fost suferinţele Lui! Nu era înţeles; cuvintele şi faptele Sale îi erau răstălmăcite, era socotit nebun, că are drac, a fost vândut, s-au lepădat de El, a fost părăsit, batjocorit, dispreţuit, încununat cu spini, osândit şi pironit pe lemnul crucii între doi tâlhari. Toate acestea, le-a suferit din partea oamenilor. Pe de altă parte, Satana căuta să-i doboare sufletul năpustindu-se asupra Lui cu toată furia; dar, o spunem încă odată, pe când omul şi Satana au făcut tot ce le sta în putinţă, Domnul şi Mântuitorul nostru trecea printr-o suferinţă, pe lângă care celelalte erau foarte neînsemnate – anume suferinţa că faţa lui Dumnezeu se ascunsese de El, în aşa fel că, în timpul celor trei ceasuri de întuneric beznă, a suferit ceea ce nimeni altul, afară de Dumnezeu, nu poate şti şi pricepe.

Aşadar, când Scriptura vorbeşte despre părtăşia noastră cu suferinţele lui Cristos, vorbeşte numai despre părtăşia cu suferinţele Sale pentru neprihănire – cu suferinţele din partea oamenilor, din pricina vieţii Lui sfinte. Cristos a suferit pentru păcat, pentru că noi să nu mai suferim pentru păcat. Mânia lui Dumnezeu s-a vărsat asupra Lui, pentru că să nu se mai verse asupra noastră. Aceasta este temelia păcii noastre. Dar cu privire la suferinţele din partea oamenilor, vedem că şi noi, cu cât mergem mai mult pe urmele Domnului, cu atât suferim mai mult; dar aceasta este, pentru creştin, un dar, un privilegiu, un semn de bunăvoinţa, o vrednicie, o cinste (Filip.1.29 – 30). A urma pe calea lui Cristos – a avea parte de ceea ce a avut El, a avea milă ca El, acestea sunt privilegiile cele mai înalte. Dar, vai, suntem prea uşor mulţumiţi „să urmăm de departe”, ca Petru pe Domnul, pe Cristos cel dispreţuit şi batjocorit. Această stare căldicică ne este foarte păgubitoare. Dacă am avea mai multă părtăşie cu suferinţele lui Cristos, cununa s-ar arăta cu o strălucire mult mai mare înaintea ochilor sufletului nostru. Când ne ferim de această părtăşie cu suferinţele lui Cristos, ne lipsim de bucuria vie şi adâncă, partea celor ce-L urmează, cât şi de puterea duhovnicească a nădejdii în slava Sa viitoare.

După ce am văzut din ce era făcut darul de mâncare şi chipurile felurite în care se putea aduce, nu ne va rămâne să vedem decât oamenii, care luau parte la darul adus pentru jertfă, şi anume: căpetenia şi mădularele familiei preoţeşti. „Ce va rămânea din darul acesta de mâncare, să fie al lui Aaron şi al fiilor lui; acesta este un lucru prea sfânt între darurile mistuite de foc înaintea Domnului” (10). Am văzut, în arderea de tot, că fiii lui Aaron înfăţişează pe toţi credincioşii adevăraţi, nu ca păcătoşi, ci ca preoţi; tot aşa, în darul de mâncare, îi vedem hrănindu-se cu ce rămânea din ce se adusese, ca să zicem aşa, la masa Dumnezeului lui Israel (Maleahi 1.7). Acesta era un privilegiu de care numai preoţii se puteau bucura după cum se spune lămurit în „legea darului de mâncare”. „Iată legea darului adus ca jertfă de mâncare. Fiii lui Aaron s-o aducă înaintea Domnului, înaintea altarului. Preotul să ia un pumn din floarea făinii şi din untdelemn, cu toata tămâia adăugată la darul de mâncare şi s-o ardă pe altar ca aducere aminte de un miros plăcut Domnului. Aaron şi fiii lui să mănânce ce va mai rămânea din darul de mâncare; s-o mănânce fără aluat, într-un loc sfânt, în curtea cortului întâlnirii. Să n-o coacă cu aluat. Aceasta este partea pe care le-am dat-o Eu din darurile Mele de mâncare mistuite de foc. Ea este un lucru prea sfânt, ca şi jertfa de ispăşire, ca şi jertfa pentru vină. Toată partea bărbătească dintre copiii lui Aaron să mănânce din ea. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri, cu privire la darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului. Oricine se va atinge de ele va fi sfinţit” (Lev. 6.14-18).

Aici este zugrăvită o frumoasa înfăţişare a Bisericii, hrănindu-se, „în locul sfânt”, cu omul Cristos Isus. Aceasta e partea noastră prin harul lui Dumnezeu; dar, încă odată, darul trebuie mâncat „fără aluat”. Nu putem să ne hrănim cu Cristos, dacă ne place să stăm în vreun păcat oarecare: „Oricine se va atinge de ele va fi sfinţit”. Apoi, aceasta trebuia să se facă „în locul sfânt”. Starea, mersul, purtarea, legăturile şi gândurile noastre, trebuie să fie sfinţite, dacă vrem să ne hrănim din darul de mâncare. În sfârşit „toată partea bărbătească dintre copiii lui Aaron avea sa mănânce din darul de mâncare”, ceea ce însemnează că trebuie o adevărată tărie preoţească, pentru ca să te bucuri de această parte sfântă. Fiii lui Aaron înfăţişează tăria în lucrarea preoţească; pe când fiicele înfăţişează slăbiciunea (Num 18.8-13). Erau acolo lucruri pe care fiii puteau să le mănânce, pe când fiicele nu puteau. Inimile noastre ar trebui să dorească cu înfocare cea mai mare tărie preoţească, pentru ca să fim în stare sa îndeplinim slujbele preoţeşti cele mai înalte, şi să luăm parte la hrana preoţească cea mai de sus.

Voi mai adăuga că, după cum, prin har, suntem făcuţi „părtaşi ai firii dumnezeieşti”, putem, dacă trăim în tăria acestei firi, să mergem pe urmele Aceluia care este înfăţişat în darul de mâncare. Numai dacă ne lepădăm de noi înşine, dacă ne dezbrăcăm de eul nostru, orice lucrare a noastră va da un miros plăcut Domnului. În felul acesta priveşte Pavel dărnicia filipenilor faţa de el (Filip 4.18). Cele mai obişnuite ca şi cele mai mari lucrări pot, prin puterea Duhului Sfânt, să dea mirosul plăcut al lui Cristos. A vedea pe cineva, a scrie o scrisoare, a vesti Cuvântul Domnului, a da un pahar cu apă rece unui ucenic sau un ban unui sărac, chiar faptele cu totul obişnuite, a mânca şi a bea, pot să dea mirosul plăcut al Numelui şi al harului lui Isus Cristos.

Dacă ţinem moartă firea veche, putem să trăim în firea nouă. Dar prin purtarea noastră întristăm pe Duhul Sfânt. Suntem porniţi să umblăm după dorinţele noastre, căutăm să ne laude oamenii pentru tot ce facem şi uităm să dregem cu sare vorbirea noastră. De aceea ne lipseşte untdelemnul, tămâia şi sarea. În acelaşi timp se vede, cum lăsăm să iasă la iveală şi să lucreze aluatul şi mierea firii noastre. N-a fost desăvârşit decât un singur „dar de mâncare”: dar, slavă Domnului, suntem primiţi şi în Acela care a fost în totul cum ne arată darul de mâncare. Suntem familia adevăratului Aaron; suntem aşezaţi în locul prea sfânt, unde putem să ne bucurăm de partea noastră. Minunat loc! Minunată parte! De-a Dumnezeu să ne folosim de el mai mult decât oricând, să avem o inima întoarsă cu totul de la lume şi legată de Cristos, să ţinem în tot timpul privirile aţintite asupra Lui şi deşertăciunile din jurul nostru să nu ne mai atragă şi mulţimea împrejurărilor, prin care trecem în fiecare zi, să nu ne mai absoarbă. Să facă Dumnezeu să ne bucurăm în Domnul în orice timp, fie în zilele cu soare, fie în zilele posomorâte; când adierile plăcute ale verii vin să ne învioreze, şi când vijeliile iernii se dezlănţuie în jurul nostru; când plutim pe faţa liniştită a lacului şi când suntem aruncaţi de colo până colo pe faţa unei mări înfuriate. Slava Domnului, am găsit pe Acela care este şi care va fi în veci de ajuns pentru toate nevoile. Ne vom petrece veşnicia privind desăvârşirile dumnezeieşti ale Domnului Isus. Ochii noştri nu se vor mai întoarce niciodată de la El, după ce Îl vom vedea aşa cum este.

Duhul lui Dumnezeu să lucreze puternic în noi, ca să ne întărească în „omul dinăuntru”. Să ne facă să ne hrănim din acest „dar de mâncare” desăvârşit, care a mulţumit pe deplin pe Dumnezeu! Aceasta este cinstea noastră sfântă şi minunată. Să ne folosim de ea tot mai mult, şi tot mai bine!