Acest capitol înfăţişează, cu tot felul de amănunte, cerinţele dumnezeieşti cu privire la cei ce aveau dreptul ca preoţi „Să aducă mâncarea Dumnezeului lor”. Aici, ca şi mai înainte, avem purtarea ca urmare, nu ca pricină ce da naştere acestor legături. E un lucru de care trebuie să ţinem bine seama. Fiii lui Aaron, prin naştere, erau preoţi pentru Dumnezeu. Ei toţi erau în această legătură cu El, şi unii şi alţii. Nu era o stare la care trebuia să ajungi, un lucru de înaintare, ceva pe care numai unul îl avea, iar celălalt nu. Toţi fiii lui Aaron erau preoţi. Aşa se năşteau ei. Destoinicia lor de a pricepe starea lor şi folosinţa acestei stări, ca şi drepturile deosebite ce ţineau de ea, era cu totul altceva. Unul putea să nu fie decât un copilaş, iar un altul putea să fi ajuns om în ţoală puterea. Negreşit că cel dintâi nu era în stare să mănânce hrana preoţească, fiind un copilaş căruia îi trebuia „lapte” şi nu „hrană tare” cu toate acestea el era un mădular al casei preoţeşti.