După ce am cercetat darul de mâncare, vom spune câteva cuvinte despre ceea ce era înlăturat de la acest dar.

Întâi de toate, darul trebuia să nu aibă aluat”. De la un capăt la altul al cărţilor insuflate de Duhul lui Dumnezeu, „aluatul” întotdeauna înfăţişează răul. În capitolul 7.13, al acestei cărţi, pâinea ridicată face parte din darul, care însoţeşte jertfa de mulţumire; apoi în cap. 23. găsim iar aluatul în cele două pâini aduse în ziua Cinzecimii; dar de la darul de mâncare era înlăturat cu desăvârşire. Nu trebuia să fie nimic acru, nimic care face să se umfle, nimic care să înfăţişeze răul în darul care arăta pe omul Cristos Isus. În El nu era nimic rău; totul era curat, trainic şi ne-prefăcut. Uneori cuvintele Lui erau aspre, dar nu erau niciodată cu asprime. Purtarea Lui arăta întotdeauna că El umbla înaintea lui Dumnezeu.

La acei cari, prin credinţă, sunt al lui Cristos, ştim prea bine, vai, de câte ori se arată aluatul în toată răutatea lui. N-a fost niciodată, pe pământ, decât o singură Fiinţă în felul darului de mâncare, în totul „fără aluat” şi, slavă lui Dumnezeu, Fiinţa aceasta, pe care o înfăţişează darul de mâncare, este a noastră – ca să ne hrănească în locul prea sfânt, în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu este mai întăritor, mai înviorător pentru noi, decât adâncirea gândurilor noastre în desăvârşirea fără aluat o fiinţei omeneşti a lui Cristos, în viaţa şi slujba Aceluia care a fost în totul fără aluat, în gândurile, şi în dorinţele Sale. El a fost în tot timpul Omul desăvârşit, fără păcat. Cu cât suntem mai în stare, prin puterea Duhului, să înţelegem acestea, cu atât mai adânc şi mai binecuvântat va fi mersul nostru în harul care a făcut pe această Fiinţă să primească toate urmările păcatelor poporului Său, pe crucea de pe Golgota. Dar, privită din acest punct de vedere, crucea este înfăţişată în altă jertfă, anume în jertfa pentru păcat. În darul de mâncare nu este vorba de păcat. El nu înfăţişează o jertfă pentru păcat, ci un Om adevărat, desăvârşit fără pată, născut şi uns cu Duhul Sfânt, având o fire fără aluat, în viata căruia nu s-a găsit aluat; făcând să se suie spre Dumnezeu, în tot timpul, un miros plăcut, şi având, printre oameni, o purtare plină de har, dreasă cu sare.

Mai era ceva care trebuia înlăturat din darul de mâncare; anume „mierea”. „Căci nu trebuie să ardeţi nimic cu aluat şi cu miere, ca jertfă de mâncare mistuită de foc înaintea Domnului” (11). Pe când aluatul arată ceea ce este păcătos, mierea arată ceea ce este dulce şt atrăgător. Nici aluatul şi nici mierea nu sunt plăcute lui Dumnezeu; şi erau înlăturate din darul de mâncare. Oamenii, ca de pildă Saul, fac deosebire între ceea ce este, după părerea lor, prost şi fără însemnătate şi între ceea ce este de preţ; dar judecata lui Dumnezeu pune pe voiosul Agag cel plin de farmec, în rând cu cel din urmă copil al lui Amalec. Fără îndoială, unii oameni au însuşiri frumoase, de care trebuie să ţinem seama. „Dacă ai dat peste miere, mănâncă atât cât îţi trebuie” (Prov. 25.16); dar adu-ţi aminte că nu este loc pentru ea în darul de mâncare, nici în Acela pe care îl înfăţişează acest dar. În El este plinătatea Duhului Sfânt, este mirosul plăcut al tămâiei, este lucrarea sării legământului, care înlătură stricăciunea. Toate acestea însoţeau floarea de făină în Acela pe care îl înfăţişa darul de mâncare, însă miere nu era în dar.

Ce lecţie bună este aceasta pentru noi. Domnul Isus ştia să dea firii şi legăturilor firii locul care li se cuvine. El ştia câtă miere era de ajuns. El putea să zică mamei Sale: „Nu ştiai că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu? „ şi totuşi putea să zică şi ucenicului Său prea iubit: „Iată mama ta.” Cu alte cuvinte, drepturile firii nu trebuiau să împiedece supunerea Sa faţă de Dumnezeu. Maria, ca şi alţii, puteau să creadă că legăturile lor omeneşti cu Mântuitorul le-ar da vreun drept oarecare, vreo înrâurire asupra Lui. Fraţii Săi şi mama Sa, au venit, şi, stând afară, au trimes să-L cheme. Mulţimea şedea în jurul Lui, când I-au spus: „Iată că mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară şi Te caută”. Care a fost răspunsul Aceluia pe care Îl înfăţişează darul de mâncare? A curmat lucrarea din pricina chemărilor firii? Nicidecum. Dacă ar fi făcut aşa, ar fi amestecat „miere” în darul de mâncare, ceea ce nu se putea întâmpla. În împrejurarea aceasta, ca şi în toate împrejurările, mierea a fost cu totul înlăturată, şi, în schimb, puterea Duhului Sfânt, mirosul plăcut al tămâiei şi însuşirea puternică a sării au ieşit la iveala într-un chip binecuvântat. Şi El le-a răspuns, zicând: „Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei” Apoi, aruncându-şi primirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El „mama Mea şi fraţi Mei! Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă” Este de folos să înţelegem că facerea voii lui Dumnezeu pune pe om într-o astfel de legătură cu Cristos pe care nici fraţii Domnului n-o înţelegeau; ei nu veneau la El decât din pricini fireşti. Cuvintele: „Dacă cineva nu este născut din nou nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu”, erau adevărate şi pentru fraţii Săi, şi pentru oricare altul. Numai faptul că era mama lui Isus, n-o mântuia. Îi trebuia o credinţă personală în Cristos, la fel cu toţi care fac parte din familia căzută a lui Adam. Trebuia, născându-se din nou, să treacă din zidirea veche în zidirea nouă. Păstrând cuvintele Lui în inima ei, a fost mântuită fericita femeie. Fără îndoială, i s-a făcut un mare har, fiind aleasă ca un vas din care avea „să iasă Domnul Isus Cristos; dar, ca o păcătoasă pierdută, trebuia să se bucure în Dumnezeu, Mântuitorul său”, ca oricare alt suflet. Ea stă pe aceeaşi temelie, spălată în acelaşi sânge, îmbrăcată cu acelaşi neprihănire şi va cânta acelaşi cântec de dezrobire ca toţi ceilalţi răscumpăraţi ai Domnului

Numai faptul acesta lămureşte destul de bine ce am spus mai înainte, anume că, întrupându-se, Cristos n-a luat firea noastră alături de firea Lui desăvârşită, că adică El a avut o fire stricată şi una desăvârşită, ci numai firea Sa desăvârşită cum se vede atât de bine în Levitic. Adevărul acesta se vede lămurit şi în 2Cor. 5.14-17: „Căci dragostea lui Cristos ne strânge, fiindcă socotim că, daca Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a Înviat pentru ei. Aşa că, de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Cristos în felul lumii, totuşi acum nu-l mai cunoaştem aşa. Căci dacă este cineva la Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. Iată că toate s-au făcut noi” (Marcu 3.31-35).

Cei ce sunt în slujba Domnului, adesea uită să se ferească de legăturile fireşti ca să nu împiedece desfăşurarea planurilor Stăpânului. La Domnul nostru legăturile fireşti şi voia Tatălui se împleteau în chip dumnezeiesc. Noi adesea lăsăm la o parte multe din câte vrea Dumnezeu să facem, ca să ne îndeletnicim cu ceea ce ne închipuim noi că este slujba lui Cristos. Învăţătura lui Dumnezeu este trecută cu vederea de multe ori, pentru o lucrare, care ni se pare că ar fi pentru Evanghelie. Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că punctul de plecare al adevăratei supuneri faţă de Dumnezeu este în totdeauna aşezat în aşa fel că planurile lui Dumnezeu nu sunt stingherite de nimic. Dacă am o slujbă la care trebuie să fiu de la zece dimineaţa până la patru după amiaza, n-am dreptul, în acest timp să ies de acolo să mă duc să predic Evanghelia sau să fac orice alt lucru, socotind că prin aceasta lucrez pentru Dumnezeu; dacă sunt negustor nu trebuie să las negustoria încurcată şi să plec; dacă sunt la birou, trebuie să-mi văd de lucru; altfel, fac de ruşine învăţătura sfântă a Dumnezeului meu. „Eu mă simt, spunea cineva, chemat să predic Evanghelia, şi găsesc că slujba mea sau negoţul meu este o sarcină şi o piedecă”. Ei bine, dacă te simţi chemat de Dumnezeu pentru lucrarea Evangheliei, şi nu poţi să împaci aceste două lucrări, atunci lasă-te de slujbă, micşorează-ţi sau lasă-te de negustorie, şi mergi in numele Domnului. Iată supunerea, iată râvna după Dumnezeu. Altfel, chiar dacă ai gânduri bune, nu faci decât încurcături. Slavă Domnului, avem o pildă desăvârşită înaintea noastră în viaţa Domnului Isus, pentru omul nostru cel nou; astfel că putem să mergem fără să ne rătăcim, ori unde ne cheamă Dumnezeu.