Să căutăm să pătrundem acum „darul de mâncare” care arată, într-un fel foarte lămurit, pe „Omul Cristos Isus”. Arderea de tot arată pe Cristos în moartea Sa, darul de mâncare îl arată în viaţa Sa. Nici într-unul, nici într-altul nu este arătat ca purtând păcatul. În arderea de tot se vorbeşte de împăcarea cu Dumnezeu, dar nu vedem nici un păcat purtat, nici o învinuire de păcat, nici o vărsare de mânie din pricina păcatului. Aceasta se vede din faptul că totul era ars pe altar. Dacă ar fi fost cel mai mic păcat de ispăşit, jertfa trebuia arsă afară din tabără (Levitic 4.11-12;Evrei 13.11).

În darul de mâncare nici nu este vorba de stropirea cu sânge. Vedem aici pe Cristos, trăind, mergând şi slujind aici, pe pământ. Numai faptul acesta singur este de ajuns ca să facă pe orice creştin duhovnicesc să privească darul acesta cu luare aminte şi cu rugăciune. Este de mare folos să cunoaştem firea omenească, desăvârşită şi curată a Domnului nostru.

Este foarte însemnată învăţătura despre firea omenească a lui Cristos: ea stă la temelia creştinismului şi, din pricina aceasta, Satana, de la început, a căutat să rătăcească sufletele în această privinţa. Aproape toate rătăcirile mai de seamă au gândul să sape adevărul despre firea omenească a lui Cristos. Mulţi oameni credincioşi, luptându-se împotriva acestor rătăciri, au căzut ei înşişi în alte rătăciri. De aceea avem nevoie să nu ne depărtăm deloc de însăşi cuvintele pe care le întrebuinţează Duhul Sfânt când descoperă o taină atât de sfântă şi atât de nepătruns. Într-adevăr, sub călăuzirea Duhului Sfânt, vom fi feriţi de atâtea feluri de rătăciri. Pentru aceasta nu este nevoie de cunoştinţe teologice; dacă Cuvântul lui Dumnezeu locuieşte din belşug în mine, şi dacă Duhul Sfânt lucrează în mine, Satana nu va găsi nici un loc pe unde să facă să pătrundă gândurile lui întunecate şi îngrozitoare. Dacă inima îşi găseşte plăcerea în Cristosul pe care îl descopere Scriptura, ea va înlătura pe toţi Cristoşii ne-adevăraţi ai Satanei. Acesta este cel mai bun mijloc de a scăpa de cursele rătăcirilor, în orice fel s-ar arăta ele. „Oile ascultă glasul Lui, şi merg după El; căci ele cunosc glasul Lui; dar nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10.4,5,27). Nu este nevoie să cunoască glasul străinilor ca să fugă de ei, ci este de ajuns să cunoască glasul „Bunului Păstor”. Aceasta ne va păzi de momelile oricărui glas străin. Astfel, căutând să feresc pe cititorii mei de glasurile străine, cu privire la taina dumnezeiască a firii omeneşti a Iui Cristos, nu este nevoie să vorbesc despre părerile îndrăzneţe sau greşite; îmi place să dau fraţilor, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, arme împotriva lor, arătând ce învaţă Scriptura în privinţa aceasta.

Una din părţile cele mai slabe ale creştinismului nostru este că nu stăm în legătură cu firea omenească, desăvârşită, a Domnului nostru Isus Cristos. Din pricina aceasta avem atâtea lipsuri, atâta uscăciune, şi atâtea rătăciri, în mersul nostru. Ah! dacă am fi pătrunşi, printr-o credinţă mai simplă, de adevărul acesta, că, la dreapta lui Dumnezeu, în ceruri, stă un Om adevărat, un Om a cărui iubire este de necuprins, a cărui putere este fără margini, a cărui înţelepciune este nesfârşită, a cărui bogăţie este nemăsurată, a cărui ureche este deschisă la toate nevoile noastre, a cărui inimă este plină de o gingăşie nespusă – cum n-am fi mai fericiţi şi mai înălţaţi deasupra lucrurilor văzute, cum n-am fi mai dezlegaţi de tot ce vine de la făptură! Tot ce poate dori inima, avem în Cristos. Suspină ea după o iubire ne-prefăcută? Unde ar putea s-o găsească în alta parte decât la Acela, care unea lacrimile Sale cu lacrimile surorilor în jalea din Betania? Picăturile de sânge din Gheţimani, nu ne spun ele, câtă iubire, a avut Domnul Isus pentru noi! Caută cineva apărare sigură? Nu o găseşte decât la Acela, care a făcut lumea. Are nevoie de o înţelepciune care să nu dea greş? Să se apropie de Acela, care este înţelepciunea întrupată, şi care a fost făcut înţelepciune pentru noi. Într-un cuvânt, în Cristos avem totul.

Domnul Isus Cristos a fost singurul om desăvârşit, care a călcat vreodată pe pământul acesta. El era desăvârşit în totul; desăvârşit în gânduri; desăvârşit în cuvinte, desăvârşit în lucrări. Toate erau deopotrivă de desăvârşite. Nici o trăsătură a Sa nu ieşea mai în afara în paguba alteia. În El, toate se uneau cu o măiestrie care îţi insuflă o teamă plina de umilinţă şi cu o blândeţe, care te făcea să fii la larg în faţa Lui. Cărturarii şi Fariseii au auzit de la El învinuiri care îi supărau, pe când sărmana Samariteancă şi femeia care era „o păcătoasă” au simţit cum o putere le atrăgea spre El. Aceste trăsături se pot vedea în toată viaţa Sa pământească. El putea să spună, de pildă, ucenicilor Săi, în faţa a cinci mii de oameni înfometaţi: „Daţi-le să mănânce;” şi după ce s-au săturat: „Strângeţi fărâmiturile care au rămas, pentru ca să nu se piardă nimic” (Ioan 6.12). Dărnicia şi economia sunt desăvârşite. Nu este una mai mare decât cealaltă. Nu putea să lase să rabde de foame mulţimea care venea după El, şi de altă parte n-a lăsat să se piardă o singură fărâmitură. Aceeaşi mână care era larg deschisă la orice nevoie a omului, era strâns închisă la orice risipă.

Aceasta este o lecţie pentru noi, la care dărnicia adesea se preface într-o risipă fără noimă. Şi, pe de altă parte, de câte ori economia noastră nu se preface în zgârcenie! Uneori inimile noastre nu se deschid la nevoile pe care le întâlnim, în timp ce alte ori risipim pe deşertăciuni, în loc să alinăm pe atâţia nevoiaşi. Iubite cititor, să căutăm cu grijă să înţelegem darul acesta, care ne arată viaţa „Omului Cristos Isus.” Omul dinăuntru se înnoieşte şi se întăreşte tot mai mult când se gândeşte mereu la Acela care a fost desăvârşit în toate căile Lui, şi care trebuie să aibă locul dintâi în toate.

Priviţi-L în Gheţimani. Se învăluie cu o smerenie adâncă, de care numai El singur putea să dea pildă. Înaintea lui Dumnezeu, El se arată slab şi smerit, dar înaintea judecătorilor Săi şi înaintea celor ce Îl învinuiau se arata cu o vrednicie de nezdruncinat. Şi aici totul este desăvârşit, totul este dumnezeiesc.

Acelaşi desăvârşire se vede şi în felul cum se unesc în El legăturile Lui cu oamenii. El putea sa spună: „Pentru ce mă căutaţi? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” – şi totdeodată putea să se coboare cu ei în Nazaret, unde a fost pildă de supunere faţă de părinţi (Luca 2.49,51). El putea să spună mamei Sale: „Femeie, ce am a face Eu cu tine?” şi totuşi pe cruce, în mijlocul suferinţelor de nespus, arăta simţământul de iubire pe care îl avea faţă de ea, dând-o în grija ucenicului Său iubit. În întâiul rând Cristos era despărţit de orice, ca să împlinească voia Tatălui; pe când, în al doilea rând, îşi arăta simţămintele desăvârşite ale firii omeneşti. Supunerea faţă de Tatăl nu era împotriva firii omeneşti, şi firea omenească nu era împotriva supunerii fată de Tatăl. Totul era desăvârşit.

Dar umbra acestui Om desăvârşit o vedem în „floarea de făină” care era temelia darului de mâncare. Nu se găsea în ea nimic zgrunţuros, nimic aspru, în ea nu se vedea nimic mai mare sau mai mic, toată era la fel. Cristos nu era niciodată turburat de împrejurări, niciodată nu şovăia, niciodată nu era în frământare, în nelinişte, niciodată nu era amăgit în ceea ce aştepta. Oricare ar fi fost împrejurările, El le întâmpina la fel, aşa cum era floarea de faină.

În toate, Cristos ne arată deosebirea dintre El şi slujitorii Săi cei mai mari şi cei mai supuşi. Moise, de pildă, era foarte blând, mai blând decât toţi oamenii care erau pe faţa pământului (Numeri 12.3); totuşi, într-o pornire mânioasă, a vorbit în chip uşuratic cu buzele (Ps. 106.33). În Petru vedem o râvnă şi o hotărâre care trece măsura câteodată; altădată însă găsim în el o lipsă de curaj care îl făcea să se lepede de Domnul Isus. Era gata să se împotrivească la orice, cu o râvnă care, atunci când venea timpul să se împotrivească, îl părăsea. Ioan, care era cel mai apropiat de lărgimea iubirii lui Cristos, de mai multe ori îşi arată duhul său de sectă, ne-îngăduitor, ambiţios (Luca 9.49,52-55;Marcu 10.35,37). În Pavel, care era cel mai hotărât pentru Domnul, descoperim mari nepotriviri. El spune marelui preot nişte cuvinte de care apoi se căieşte (Fapte 23). Scrie o scrisoare Corintenilor, de care îi pare rău întâi şi după aceea nu-i mai pare rău (2Cor.7.8). În toţi găsim lipsuri, greşeli, dar nu şi în Acela, care este „cel mai plăcut din zecile de mii”

Ca să înţelegem mai bine, să vedem mai întâi din ce era făcut darul de mâncare; în al doilea, feluritele chipuri sub care ni se înfăţişează; şi în sfârşit, pe cei care luau parte la jertfă.

Floarea de făina poate fi privită ca temelia darului de mâncare şi în ea găsim, cum am văzut, înfăţişarea firii omeneşti a lui Cristos, în care se întâlneau toate desăvârşirile. Duhului Sfânt îi place să dezvăluie slava firii omeneşti a lui Cristos, s-o pună în legătura cu firea celorlalţi oameni, ca să se vadă deosebirea. El o deosebeşte chiar de firea lui Adam, în starea de nevinovăţie şi de cinstea pe care o avea în rai, căci este scris: „Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer” (1Cor 15. 47). Întâiul Adam, chiar înainte de cădere, era din pământ, dar al doilea Om a venit din cer.

În darul de mâncare, untdelemnul înfăţişează pe Duhul Sfânt. Dar untdelemnul luat de două ori, arată pe Duhul Sfânt în două feluri, în legătura cu întruparea Fiului. Floarea făinii era „frământată” cu untdelemn, şi se vărsa untdelemn pe ea. Pe Domnul Isus Cristos, pe care îl înfăţişează darul acesta. Îl vedem mai întâi „născut” prin Duhul Sfânt şi apoi „uns” cu Duhul Sfânt (Matei 1.18,23; 3.16). Este atât de izbitoare legătura aceasta! Acelaşi Duh, pe care l-a avut Domnul Isus, a scris şi a dat trăsăturile jertfelor acestea din Levitic. Acelaşi Duh care suflă pe filele Noului Testament, a avut sub călăuzire scrierea Vechiului Testament, şi tot El ne dă puterea să vedem cât de bine se potriveşte unul cu celalalt.

Zămislirea în Fecioară, prin Duhul Sfânt, a trupului lui Cristos, este una din tainele cele mai adânci. Ea este arătată în chip luminos în Evanghelia după Luca, în care se vede cum Duhul Sfânt a vrut sa ne arate, în toate feţele, pe „Omul Cristos Isus”. În Matei, avem pe „Fiul lui Avraam, Fiul lui David”. În Marcu, avem pe Slujitorul dumnezeiesc Lucrătorul ceresc. În Ioan, avem pe „Fiul lui Dumnezeu” – Cuvântul veşnic – Viaţa – Lumina, Acela prin care au fost făcute toate. În Luca însă Duhul Sfânt vrea să ne arate pe „Fiul Omului”.

Când îngerul Gavril a vestit Măriei cinstea pe care a căpătat-o ea, cu privire la întruparea lui Cristos, Maria, într-un duh de neştiinţă cuviincioasă, şi cinstită, întreabă: „Cum se va întâmpla aceasta, pentru că nu ştiu de bărbat?” Într-adevăr, ea credea că fiinţa slăvită, Cel făgăduit de Dumnezeu, trebuia sa se nască în chip firesc, ca toţi ceilalţi oameni; şi gândul acesta, în marea bunătate a lui Dumnezeu, a dat prilej îngerului să adauge câteva cuvinte, care arunca o lumina scumpă asupra adevărului de temelie al întrupării. Astfel răspunsul îngerului la întrebarea Fecioarei este de cea mai mare însemnătate şi nu se poate adânci uşor. „Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri; de aceea Sfântul, care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1.35).

În versetul acesta, vedem că trupul omenesc, pe care l-a îmbrăcat Fiul lui Dumnezeu, a fost făcut prin puterea Celui Prea Înalt. „Tu Mi-ai pregătit un trup” (Evr. 10.5). Trupul acesta era cu adevărat „carne şi sânge”. De ce aveau nevoie inimile noastre, aceea ne-a dat Dumnezeu. Cea mai veche făgăduinţă spunea că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, şi aceasta nu putea să fie împlinită decât de un om adevărat. „Vei rămânea însărcinată şi vei naşte un fiu”, a zis îngerul Gavril. Şi, ca să nu se înţeleagă greşit, el adaugă câteva cuvinte, care arată lămurit că trupul şi sângele Fiului, care erau în totul adevărate, nu puteau să fie cu nici un chip pătate sau mânjite. Firea omenească a Domnului Isus era sfântă, în toată puterea cuvântului, cum a zis îngerul: „Sfântul care se va naşte din tine.” Şi fiind fără nici un cusur, nu era supus nici morţii. Nu putem să înţelegem altfel moartea decât ca urmarea păcatului, şi firea omenească a lui Cristos n-avea nici o legătură cu păcatul. A fost osândit pentru păcat numai pe cruce, unde a fost făcut păcat pentru noi. Dar darul de mâncare nu înfăţişează pe Cristos purtând păcatul. Îl înfăţişează însă în viaţa Sa desăvârşită de aici, de pe pământ, viaţă în care a suferit fără îndoială, dar nu purtând păcatul, nu ca un locţiitor, nu suferind mânia, din partea lui Dumnezeu. Este bine să lămurim mai mult gândul acesta. Nici arderea de tot, nici darul de mâncare nu ne arată pe Cristos încărcat cu păcatele noastre. În cel dintâi Îl vedem murind; în a doilea Îl vedem trăind; dar în nici una din aceste doua jertfe nu este vorba de purtarea păcatului, nici de atragerea mâniei lui Dumnezeu asupra Lui, din pricina păcatului. Într-un cuvânt, a arăta pe Cristos ca locţiitorul păcătoşilor în altă parte decât pe cruce, înseamnă să dezbraci viaţa Sa de toată frumuseţea, pe care o are, înseamnă sa iei crucii însemnătatea şi locul ei. Şi mai mult, s-ar face o încurcătură mare în jertfele din Levitic.

Aş vrea să se lămurească, în privinţa aceasta, cititorii mei, care nu ştiu să aibă o gelozie sfântă pentru adevărul de căpetenie al firii omeneşti a Domnului Isus Cristos. Dacă creştinul nu înţelege învăţătura aceasta, este în primejdie să nu înţeleagă nimic bine. Starea de faţă a lui Dumnezeu nu foloseşte la nimic aceluia, care n-are lămurit acest adevăr de temelie. Omul Isus Cristos este punctul din mijloc, împrejurul căruia îşi împlineşte Duhul Sfânt toate lucrările. Dacă părăseşti adevărul cu privire la Cristos, eşti ca un vas care îşi târăşte ancora după sine, fără cârmă, fără busolă pe oceanul nesfârşit şi furios, în primejdie să se zdrobească de stâncile ascunse în apă ale arianismului, şi de necredinţă. Pune la îndoială veşnicia lui Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu, pune la îndoială firea Sa dumnezeiască, pune la îndoială firea Sa omeneasca, nepătata, şi vei deschide stavilele talazurilor nimicitoare şi ale rătăcirilor care aduc moartea. Să nu creadă cineva că este vorba aici despre lucruri bune pentru teologii învăţaţi, ca să se certe asupra lor, despre lucruri ciudate, sau despre lucruri asupra cărora ne este îngăduit să fim de altă părere.

Nu, acesta este un adevăr de temelie pe care trebuie să-1 păstrăm prin puterea Duhului Sfânt, pe care trebuie să-l mărturisim oricând este nevoie, oricare ar fi urmările acestei mărturisiri.

Trebuie să primim în chip simplu în inimile noastre, prin harul Duhului Sfânt descoperirea pe care ne-o face Tatăl despre Fiul; atunci sufletele noastre vor fi păzite de cursele vrăjmaşului, sub orice chip s-ar ivi ele. Amăgirile arianismului sau ale socinianismului pot să fie ascunse în iarba şi frunzele unui sistem de interpretare care să pară adevărat, lăudabil şi fermecător; dar inima cu adevărat credincioasă descopere îndată că acest sistem caută să înjosească pe Mântuitorul, şi îl înlătură, fără şovăire, fiindcă ştie izvorul necurat de unde porneşte. Putem să ne lipsim de părerile oamenilor: dar nu putem deloc să ne lipsim de Cristos – de Cristosul lui Dumnezeu – de Cristosul planurilor lui Dumnezeu – de Cristosul cuvântului lui Dumnezeu.

Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu arătat în trup, Dumnezeu binecuvântat în veci, a luat trup omenesc care era în totul curat, fără cusur, nesupus păcatului şi morţii. Firea omenească a lui Cristos, dacă ar fi fost cu putinţă să caute numai folosul ei, (ceea ce nu s-ar fi putut), dacă ar fi fost cu putinţă să lucreze numai după dorinţa ei, s-ar fi întors mereu spre cer, de unde venise. Spun aceasta fără să mai ţin seama de iubirea neschimbătoare a inimii lui Cristos de iubirea Sa faţă de Dumnezeu – faţă de aleşii lui Dumnezeu, sau de lucrarea prin care se întărea legământul lui Dumnezeu cu sămânţa lui Avraam şi cu toată făptura. Chiar Domnul Isus ne spune că trebuia să sufere şi să învieze din morţi (Luca 24. 46). Trebuia să sufere pentru ca să împlinească taina cea mare a mântuirii. Acest Mântuitor milos vrea „să aducă pe mai mulţi copii la slavă.” Nu vrea să fie singur, de aceea a vrut să cadă pe pământ, „ca un grăunte de grâu”, şi sa moară. Cu cât înţelegem mai bine adevărul cu privire la firea omenească a lui Cristos, cu atât pătrundem mai mult lucrarea Sa.

Când apostolul spune despre Cristos că a fost făcut desăvârşit prin suferinţă, îi numeşte „Căpetenia mântuirii noastre”, nu-L numeşte Fiul lui Dumnezeu. La fel şi Isus Cristos, când spune: „Iată că scot draci, şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâne, iar a treia zi voi isprăvi” (Luca 13. 32), vorbea despre învierea Sa, prin care sfârşea lucrarea de mântuire. Cât despre El, putea să spună, chiar atunci când ieşea din grădina Gheţimani: „Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple” (Matei 26.53-54).

Este de folos să înţelegem aceste două laturi deosebite ale Domnului Isus. Uneori le găsim în acelaşi loc al Scripturii şi strâns legate una de alta. De pildă în Evrei 5.8-9: „Cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice”. Totuşi să nu pierdem din vedere că nici una din aceste legături, în care Cristos intră de bunăvoie – fie ca să arate iubirea lui Dumnezeu faţă de lumea pierdută, fie ca slujitor al planurilor lui Dumnezeu nu, nici una nu putea, oricât de puţin, să aibă a face cu curăţia şi slava Fiinţei Sale. Duhul Sfânt vine asupra Fecioarei, şi puterea Celui Prea Înalt o acopere cu umbra Sa; de aceea Sfântul care S-a născut din ea a fost numit Fiul lui Dumnezeu. Ce măreaţă descoperire a tainei firii omeneşti, curată şi desăvârşită, a lui Cristos – Acela pe care îl înfăţişa „floarea făinii frământată cu undelemn!”

Vedem aici că nu este cu putinţă să fie vreo legătură între firea omenească, aşa cum se vede la Domnul Isus Cristos, şi firea omenească, aşa cum este în noi. Ceea ce este curat nu poate niciodată să se alăture de ceea ce este necurat. Este o mare deosebire între ceea ce este ne-stricăcios şi ceea ce este stricăcios. Ceea ce este duhovnicesc şi ceea ce este firesc, ceea ce este ceresc şi ceea ce este pământesc. Niciodată n-ar putea să locuiască împreună. Aşa dar, însemnează că Cristos n-a avut alături de firea Lui însuşi şi o fire căzută, ca a noastră, cum îndrăznesc să spună unii. Dacă ar fi avut şi o fire căzută, n-ar mai fi fost nevoie de moartea Lui pe cruce, – atunci n-am înţelege de ce Mântuitorul simţea fiori când se gândea la botezul Său cu sânge, – n-am înţelege de ce grăuntele de grâu a trebuit să cadă pe pământ şi să moară. Este de mare folos ca orice creştin duhovnicesc să înţeleagă bine că era în totul cu neputinţă ca Cristos să se fi unit cu firea noastră păcătoasă. Ascultaţi ce spune îngerul lui Iosif în capitolul întâi din Evanghelia după Matei: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt”. Astfel, teama aceasta firească a lui Iosif, ca şi neştiinţa smerită a Mariei, au dat loc la o descoperire mai mare a tainei firii omeneşti a lui Cristos, împotriva tuturor celor care îşi răscolesc mintea stricată ca să vadă ce fire a avut Mântuitorul nostru.

Dar cum se face că cei credincioşi sunt uniţi, făcuţi una cu Cristos? Sunt una cu El în întruparea Lui, sau în învierea Lui? În învierea Lui, fără îndoială, cum arată versetul acesta: „Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur” (Ioan 12.24). Înainte de moartea lui Cristos, nu era nici o putinţă de unire între El şi între cei credincioşi. În puterea unei vieţi noi credinciosul este unit cu Domnul. Ei erau morţi în păcat, dar El S-a coborât din cer, şi, cu toate că era curat şi fără de păcat, a fost „făcut păcat”, – l-a nimicit – a înviat biruind păcatul, şi S-a făcut Căpetenia unui neam nou. Adam era căpetenia făpturii vechi, care a căzut odată cu el. Cristos, murind, S-a aşezat El însuşi sub povara care apăsa pe ai Săi, şi întâmpinând tot ce era împotriva lor, biruind totul, a înviat şi ia luat cu El în noua zidire acolo unde El este punctul din mijloc şi Căpetenia plină de slavă. De aceea se spune: „Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El” (1Cor. 6.17). „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţa împreună cu Cristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus” (Efes. 2.4-6). „Căci noi suntem mădularele trupului Său, carne din carnea Sa şi os din oasele Sale” (Efes.5.30). „Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească ne-tăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile” (Col. 2.13).

Am putea să aducem mai multe locuri din Scriptură, dar acestea sunt de ajuns ca să se vadă că nu în întrupare, ci în moarte Cristos şi-a luat locul ca să aducă la viaţă pe cei ce aveau să creadă. Cititorului meu poate că i se pare de puţină însemnătate lucrul acesta. De aceea, să caute să cerceteze bine la lumina Scripturii: firea omenească a lui Cristos, viaţa Sa, moartea Sa, starea noastră fireasca în vechea zidire, şi locul nostru, prin har, în noua zidire. Să cântărească bine toate aceste adevăruri, şi cred ca nu va mai gândi aşa. Poate, cel puţin, să fie încredinţat de un singur lucru, că cel care scrie rândurile acestea, n-ar mai spune un singur cuvânt în sprijinul acestei învăţături, daca n-ar şti ce mare însemnătate are. Descoperirea dumnezeiască este un tot, aşa de bine lucrat de mâna lui Dumnezeu că, dacă un singur adevăr ar fi schimbat din locul lui, sufere toată partea cealaltă a descoperirii. De aceea cititorul ar şti lucrul acesta, s-ar feri să strice această clădire măreaţă, unde fiecare piatră trebuie sa fie lăsată în locul în care a pus-o Dumnezeu: şi fără îndoială, adevărul cu privire la firea lui Cristos este piatră cea mai însemnată.

Încercând astfel să arătăm adevărul pe care ni-l înfăţişează „floarea de făină frământată cu untdelemn”, am ajuns la un punct de mare însemnătate care se leagă de cuvintele acestea: „să toarne untdelemn peste ea”. În aceasta se vede ungerea Domnului Isus Cristos cu Duhul Sfânt. Nu numai că trupul Domnului Isus a fost făcut, în chip tainic, prin Duhul Sfânt, dar mai mult, vasul acesta curat şi sfânt a fost uns pentru slujbă, prin aceeaşi putere. După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat şi Isus; şi pe când Se ruga, s-a deschis cerul, şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El, în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine îmi găsesc toată plăcerea Mea” (Luca 3.21-22)

Ungerea Domnului Isus cu Duhul Sfânt, înainte ca să intre în slujba Sa, este de mare însemnătate pentru aceea care au o dorinţă ne-prefăcută ca să fie slugi credincioase şi binecuvântate ale lui Dumnezeu. Cu toate ca El, cu privire la firea Sa omenească, a fost născut prin Duhul Sfânt, cu toate că a fost „Dumnezeu arătat în trup”, cu toate că plinătatea lui Dumnezeu locuia în El, totuşi trebuie să băgăm de seamă că, atunci când se arata, ca om, ca să facă voia lui Dumnezeu, oricare ar fi fost ea: fie să aducă vestea bună, fie să înveţe în sinagogi, fie să tămăduiască bolnavi, fie să vindece leproşi, să scoată draci, să învieze morţi – făcea totul prin Duhul Sfânt. Această corabie sfântă şi cerească, în care S-a arătat Fiul lui Dumnezeu aici jos, era făcută, umplută, unsă şi cârmuită de Duhul Sfânt.

Aceasta este o lecţie de mare folos pentru noi. Noi pornim să alergăm fără să fim trimeşi, să lucram numai prin puterea trupului nostru. Adesea o slujbă nu este decât lucrarea ne-sfinţită a unei firi care n-a fost niciodată corectata şi judecată înaintea lui Dumnezeu. De aceea, avem nevoie să cercetăm cu grijă darul de mâncare, ca să înţelegem mai bine „floarea de făină unsa cu untdelemn”. Avem nevoie să ne adâncim mai mult gândurile în Cristos, care deşi avea în El însuşi puterea dumnezeiască, totuşi a făcut toate lucrările Sale, toate minunile Sale, şi în sfârşit s-a dat pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. El putea să spună: „Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu” (Matei 12. 28).

Nimic n-are preţ dacă nu este făcut prin puterea Duhului Sfânt. Un om poate să scrie, dar, dacă peniţa lui nu este călăuzită de Duhul Sfânt, lucrările lui nu vor avea nici o urmare care să rămână în veşnicie. Un om poate să vorbească cu iscusinţă, dar, dacă buzele lui n-au primit ungerea Duhului Sfânt, cuvântul lui nu va prinde rădăcină în inimi şi să dea rod în veşnicie.

Dacă am înţelege mai bine ce însemnează aceasta am veghea mai mult asupra noastră şi am fi călăuziţi mai mult de Duhul Sfânt. Trebuie să fim în totul goliţi de noi înşine, pentru ca locul să fie lăsat Duhului Sfânt ca să lucreze în noi şi prin noi. Este cu neputinţă ca un om plin de el însuşi să fie vasul Duhului Sfânt. Când ne uităm la slujba Domnului Isus, vedem că, în toate împrejurările, El lucra prin puterea Duhului Sfânt. Venind ca om, pe pământ, a arătat că omul trebuie nu numai să trăiască cu Cuvântul, dar şi să lucreze prin Duhul lui Dumnezeu. Cu toate că voinţa Sa era desăvârşită, gândurile, cuvintele, lucrările Sale, într-un cuvânt, totul era desăvârşit în El, totuşi, niciodată, n-a lucrat fără puterea Duhului Sfânt. Oh! dacă am lucra mai mult în felul acesta! Atunci, fără îndoială, slujba noastră ar fi de mai mult folos, mărturia ar fi cu mai multă putere şi umbletul nostru ar fi mult mai mult spre slava lui Dumnezeu.