„Să spele cu apă măruntaiele şi picioarele; şi preotul să le ardă pe toate pe altar. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului”. Spălarea aceasta făcea jertfa aşa cum era şi Cristos: curat şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Totul era în El pentru un singur gând, anume pentru slava lui Dumnezeu. Mădularele trupului Său ascultau în totul de inima Sa supusă şi împlineau în totul planurile inimii acesteia, care nu bătea decât pentru Dumnezeu şi pentru slava Sa în mântuirea oamenilor. Preoţii deci ardeau tot ce era pe altar. Totul era curat şi totul era hotărât să fie adus pe altar înaintea lui Dumnezeu. Erau şt jertfe din care preotul îşi avea partea sa, şi din altele chiar mânca şi cel care le aducea; dar din arderea de tot nu rămânea nimic pe altar care sa nu fie ars. Ea era numai pentru Dumnezeu. Preoţii puteau să pună lemne pe foc şi să facă să ardă; acesta era un drept mare pe care îl aveau ei; dar nu mâncau nimic din jertfa. Cristos privea numai pe Dumnezeu în partea aceasta a morţii Sale, care era înfăţişată în arderea de tot; şi noi nu putem să înţelegem uşor faptul acesta, daca cunoaştem prea puţin pe Domnul Isus. De când era adus dobitocul fără cusur la uşa cortului întâlnirii şi până când focul îl făcea cenuşă pe altar, putem să vedem pe Cristos dându-se pe Sine însuşi, fără pată lui Dumnezeu. Dumnezeu îşi are în lucrarea pe care a făcut-o Cristos, bucuria Sa, o bucurie pe care nu poate să o înţeleagă nici o făptură. Lucrul acesta este arătat în „legea arderii de tot”, despre care vom vorbi îndată.