Această parte din Levitic ne arată lămurit ce aştepta Dumnezeu cu privire la sfinţenia lor personală de la cei pe care a binevoit să-i pună în legătură cu El însuşi. Tot în aceste capitole ni se dă o icoană a faptelor celor mai rele pe care este în stare să le facă omul.

„Domnul a vorbit lui Moise şi i-a zis: „Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. Aici avem temelia întregului dreptar al purtării Israeliţilor. Purtarea Israeliţilor trebuia să fie potrivită cu locuirea lui Dumnezeu în mijlocul lor. Ei erau chemaţi să se poarte potrivit vredniciei stării înalte şi sfinte pe care o aveau. Dumnezeu avea dreptul să tragă calea pe care avea sa meargă poporul în mijlocul căruia binevoise să locuiască. Tocmai de aceea întâlnim deseori cuvintele: „Eu sunt Domnul”. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru”. Domnul era Dumnezeul lor şi fiindcă El era sfânt şi ei erau chemaţi să fie sfinţi. Numele Lui era amestecat în firea lor şi în purtarea lor.

Iată temelia adevărată a sfinţeniei pentru copiii lui Dumnezeu, în toate timpurile. Ei trebuie să fie călăuziţi numai de descoperirea pe care El însuşi a făcut-o despre Sine. Purtarea lor trebuie să atârne numai de ce este El, nu de ce sunt ei prin ei înşişi. Adevărul acesta înlătură cu totul pretenţia celor care spun: „Dă-te înapoi, eu sunt mai sfânt decât tine”, pretenţie pe care de altfel cu atâta dreptate o înlătură orice suflet plăpând. Nu e vorba de asemănarea unui om cu altul, ci e vorba de purtarea pe care Dumnezeu o aşteaptă de la cei care sunt ai Lui. „Să nu faceţi ce se face în tara Egiptului unde aţi locuit şi să nu faceţi ce se face în ţara Canaanului unde vă duc Eu: să nu vă luaţi după obiceiurile lor”. Egiptenii şi Canaaniţii erau afundaţi în rău. Cum avea să ştie Israel lucrul acesta? Cine să le spună? Şi cum puteau să aibă numai ei dreptate, iar toţi ceilalţi nu? Iată atâtea întrebări de seamă. Răspunsul însă este cu atât mai uşor, cu cât întrebările sunt mai însemnate. Cuvântul Domnului era măsura cu care trebuiau măsurate toate faptele şi gândurile fiecărui mădular al Israelului lui Dumnezeu. Egiptul şi Canaanul puteau să-şi aibă obiceiurile şi părerile lor, dar Israel trebuia să aibă părerile şi obiceiurile arătate în Cuvântul lui Dumnezeu. „Să împliniţi poruncile Mele şi să ţineţi legile Mele: să le urmaţi Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini va trăi prin ele. Eu sunt Domnul”.

E de dorit ca cititorul să priceapă bine acest adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să hotărască toată purtarea copilului lui Dumnezeu. Întreaga fiinţă trebuie să se plece, când vorbeşte Dumnezeu. Oamenii pot să aibă şi să-şi apere părerile lor; pot să aibă şi să apere obiceiurile lor, dar Israelul lui Dumnezeu are una dintre cele mai frumoase trăsături ale sale; respectul adânc şi supunere desăvârşită la „orice cuvânt care iese din gura Domnului”. Fireşte că arătarea acestei trăsături de seamă le va aduce multe învinuiri din partea celor care nu ştiu ce este Cuvântul lui Dumnezeu. În adevăr aceştia îi pot învinui de dogmatism, de înfumurare, de încredere în sine prea mare; dar nimic nu se aseamănă mai puţin cu dogmatismul decât supunerea în faţa adevărului limpede al lui Dumnezeu; nimic nu se aseamănă mai puţin cu înfumurarea că respectul pentru învăţăturile Cuvântului; nimic nu se aseamănă mai puţin cu încrederea în sine ca supunerea la Cuvântul lui Dumnezeu. Este drept că trebuie să luam bine aminte la felul în care avem să ne dăm seamă de încredinţările noastre şi de purtarea noastră. Pe cât e cu putinţă, trebuie să se vadă că suntem călăuziţi numai de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de părerile noastre. Este o mare primejdie să punem preţ pe vreo părere numai pentru că este a noastră. Să luam bine seama la lucrul acesta. Eul poate să se strecoare şi să-şi arate urâţenia în apărarea părerilor noastre, ca şi în oricare alt lucru; însă trebuie să-l alungăm, ori cum ni S-ar înfăţişa, şi, în totul, să fim călăuziţi de ce „este scris”.

De altă parte, nu trebuie să ne aşteptăm ca toată lumea să recunoască rânduielile şi judecăţile dumnezeieşti. Cuvântul lui Dumnezeu va fi recunoscut, preţuit şi respectat în măsura în care creşte firea dumnezeiască în om. Un egiptean sau un canaanit n-ar fi fost în stare să priceapă rostul sau preţul legilor şi poruncilor, care trebuiau să îndrume pe poporul tăiat împrejur de Dumnezeu, dar Egiptul acesta n-avea nimic a face cu ascultarea poporului Israel. Ei erau în legătură cu Dumnezeu şi legătura aceasta îşi avea cinstea şi răspunderea ei. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru”. Iată temelia purtării lor. Trebuiau să umble într-un chip vrednic de Acela, care era Dumnezeul lor şi care îi făcuse poporul Său. Şi asta nu pentru că ei erau mai buni decât celelalte popoare. Nicidecum. Egiptenii şi canaaniţii ar fi putut crede că israeliţii se socoteau mai ceva ca ei şi de aceea nu voiau să ia obiceiurile lor. Dar nu, pricina felului lor de purtare era în cuvintele: „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. Dumnezeu dădea, pentru purtarea poporului Său, o temelie trainică întocmai ca scaunul Sau de domnie. Din clipa în care Dumnezeu intrase în legătură cu poporul Său, trebuia ca obiceiurile acestui popor sa fie vrednice de EI. Nu mai era vorba de ce erau ei, fie în ei înşişi, fie fată de alţii, ci de ce era Dumnezeu faţă de toate popoarele. Iată un adevăr de cea mai mare însemnătate. A face din „eu” îndrumătorul sau dreptarul vieţii, nu e numai o nebunie semeaţă, dar chiar mijlocul sigur de a face pe cineva sa coboare pe scara sfinţeniei. Daca ţinta mea va fi „eul”. neapărat voi scoborî zilnic tot mai jos; dar dacă pun înaintea mea pe Domnul, mă voi înălţa tot mai sus în măsura în care, prin puterea Duhului Sfânt, voi creşte în asemănare cu acest chip desăvârşit, care se înfăţişează ochilor credinţei, în Cartea sfântă. Fără îndoială ca ar trebui sa mă arunc cu faţa la pământ în semn de umilinţă, simţind la ce grozavă depărtare mă aflu încă de viaţa Domnului Isus; cu toate acestea, niciodată nu m-aş învoi sa primesc-o ţinta mai mica, şi niciodată nu mă voi mulţumi până când nu voi fi făcut asemenea, în toate, cu Acela care a fost înlocuitorul meu pe cruce şi care este pilda mea în slavă.

Iată gândul care se desprinde, din partea pe care o cercetăm acum – gând de o însemnătate nespus de mare pentru creştini. E în zadar să intrăm într-o cercetare cu de-amănuntul a unor întocmiri care se lămuresc singure. Voi atrage numai luarea aminte că a-ceste întocmiri se împart în două: acelea care arata până la ce grozăvie ruşinoasă poate ajunge inima omenească, şi acelea care mărturisesc despre duioşia aleasă şi despre purtarea de grijă binevoitoare a Dumnezeului lui Israel. Fireşte că Duhul lui Dumnezeu n-ar ti dat niciodată legi pentru preîntâmpinarea unor nelegiuiri închipuite. El nu face un zid de apărare acolo, unde apele n-au ieşit din matcă şi nici nu pot ieşi. El nu are a face cu închipuiri, ci cu fapte adevărate. Într-adevăr, omul este în stare să săvârşească fiecare păcat ruşinos arătat în a-ceastă parte a cărţii Leviticului. Dacă n-ar fi în stare, de ce i S-ar spune să nu facă? O asemenea legiuire nu S-ar potrivi pentru îngeri, pentru că ei nu pot săvârşi asemenea păcate, dar se potriveşte pentru om, pentru ca el are în firea sa sămânţa acestor păcate. E de bună seamă ceva nespus de umilitor, dar aici avem o nouă întărire a adevărului, că omul se află într-o stricăciune grozavă. Din creştetul capului, până în tălpile picioarelor, nu se găseşte nici măcar un locşor sănătos din punct de vedere moral, când îl privim la lumina dumnezeiască. Fiinţa, pentru care Dumnezeu a socotit de trebuinţă să facă să se scrie capitolele 18-20 din Levitic, trebuie să fie grozav de ticăloasă; dar această fiinţă este omul-cel ce scrie şi cel ce citeşte aceste rânduri. Cât este de învederat că „cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” (Rom. 8). Slavă lui Dumnezeu, credinciosul „nu este pământesc, ci duhovnicesc”. El a fost scos cu totul din starea ce ţinea de vechea zidire şi a fost pus în noua zidire, unde păcatele despre care vorbesc capitolele de mai sus nu mai sunt. E adevărat că firea veche rămâne, dar el are dreptul să o „socotească” moartă şi sa umble în puterea neschimbăcioasă a noii zidiri, în care „toate lucrurile sunt de la Dumnezeu”. Iată slobozenia creştină, slobozenie de a umbla în toate părţile cu această frumoasă zidire, unde nu se poate găsi nici o urma de rău; slobozenie sfântă de a umbla în sfinţenie şi neprihănire înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor; slobozenie de a călca pe acele cărări înalte ale sfinţeniei personale, peste care îşi varsă strălucirea razele dumnezeirii. Iată, cetitorule, slobozenia creştină. Este slobozenia, nu ca să săvârşeşti păcatul, ci ca să guşti dulceţurile cereşti ale unei vieţi de adevărată sfinţenie şi înălţare morală. Fie, ca acum să ne putem da seama, mai bine decât până acum, de acest har de preţ – slobozenia creştină!

Câteva vorbe, acum, despre al doilea şir de orânduiri, cuprinse în partea pe care o cercetăm acum, şi anume, acelea care mărturisesc într-un chip atât de duios despre dragostea şi grija lui Dumnezeu. Spre pildă: „Când veţi secera holdele ţării, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău, şi să nu strângi spicele rămase pe urma secerătorilor. Nici să nu culegi strugurii râmaşi după cules în via ta, şi să nu strângi boabele care vor cădea din ei. Să le laşi săracului şi străinului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru” (cap. 19:9-10). Mai găsim această poruncă în capitolul 18, dar, acolo, o privim din punct de vedere al cailor Domnului cu lumea. Aici, o adâncim din punct de vedere moral, arătând harul scump al Dumnezeului lui Israel. El se gândea la „sărac şi străin” şi voia ca şi poporul Lui sa se gândească la ei. Când snopii aurii erau strânşi şi ciorchinele coapte culese, Israelul lui Dumnezeu trebuia să-şi aducă aminte de „săracul străin”, pentru că Dumnezeu era Dumnezeul lui Israel. Secerătorul şi culegătorul de struguri nu trebuiau să fie stăpâniţi de un duh de lăcomie zgârcită, care ar fi secătuit colţurile timpului şi viţele viei, ci mai degrabă de un duh de binefacere îndestulătoare şi adevărată, care lăsa un snop şi ciorchine „pentru sărac şi străin”, pentru că şi ei să se poată bucura de bunătatea fără margini a celui ale cărui făgaşuri varsă grăsimea şi spre mâna deschisă a căruia toţi săracii pot privi cu încredere.

Găsim, în cartea Rut, pilda frumoasă a unui om, care împlinea întocmai această poruncă milostivă. „La vremea prânzului, Boaz a zis către Rut: „Apropie-te, mănâncă pane, şi moaie-ţi bucata în oţet”. Ea a şezut lângă secerători. I-au dat grăunţe prăjite; a mâncat şi S-a săturat şi ce a rămas a strâns. Apoi S-a sculat să culeagă spice. Boaz a dat următoarea poruncă slujitorilor săi: „Lăsaţi-o să culeagă spice şi între snopi, şi să n-o opriţi; şi chiar voi săi scoateţi din snopi câteva spice; s-o lăsaţi să aleagă spice, şi să n-o înfruntaţi” (Rut 2:14-16). Ce har duios! E bine, pentru sărmanele noastre inimi iubitoare de sine, să fie puse în legătură cu asemenea gânduri şi obiceiuri. Dorinţa acestui Israelit de neam era ca „străina” sa găsească grăunţe din belşug, şi aceasta, mai curând ca rod al muncii sale strângând spice, decât ca urmare a binefacerii lui. Era într-adevăr o purtare plină de gingăşie. El o punea în legătură nemijlocita cu Dumnezeul lui Israel, şi o făcea să atârne de Acela care îngrijise de nevoile „secerătorului”. Boar împlinea această lege a îndurării, ale cărei foioasa le culegea Rut. Acelaş har, care dăduse lui Boaz câmpul plin de roade, dădea tinerei străine spicele rămase pe urmele secerătorilor. Amândoi erau datornicii harului. Ea era fericita ţinta a bunătăţii lui Dumnezeu. El era ispravnicul prea cinstit al frumoasei o-rânduiri a lui Dumnezeu. Totul era în cea mai minunată rânduiala, din punct de vedere moral, făptura era binecuvântată şi Dumnezeu era slăvit. Cine nu va recunoaşte că ne este de folos să putem răsufla într-un asemenea loc?

Să vedem, acum, o alta poruncă: „Să nu asupreşti pe aproapele tău, şi să nu storci nimic de la el prin silă. Să nu opreşti până a doua zi plata celui tocmit cu ziua” (cap. 19:13). Ce grijă plină de dragoste găsim aici! Domnul cel A tot-Puternic, care locuieşte veşnicia, poate sa ia seama Ia gândurile şi la simţămintele ce se ridică în inima unui sărman lucrător. El ţine socoteală de nădejdea unui asemenea om cu privire la rodul muncii lui din timpul zilei. Este firesc ca el sa aştepte plata. Inima lucrătorului se bizuie pe această plată; de ea atârnă masa familiei lui. Nu trimiteţi pe lucrător acasă, cu inima mâhnită, ca să mai întristeze şi inima soţiei si a copiilor. Oricum, daţi-i plata pentru lucrul lui, dreptul ce i se cuvine şi la care ţine inima lui. El este soţ, este tată, şi a suferit povara şi năduful zilei, pentru ca nevasta şi copiii lui să nu se culce flămânzi. Nu-i înşelaţi nădejdea. Daţi-i ce i se cuvine. Astfel, Dumnezeul nostru io seama chiar şi la bătăile inimii lucrătorului şi se îngrijeşte ca aşteptarea lui să nu fie înşelată. Ce har! ce dragoste duioasă, plină de gingăşie şi mişcătoare! Numai privirea cu luare aminte a unor asemenea legi, e de ajuns ca să ne îndemne la bunăvoinţe. Ar putea citi cineva aceste locuri din Scriptură şi se nu fie mişcat? Ar putea oare să le citească şi să amâne cu uşurinţă pe un sărman lucrător, fără ca să ştie dacă ci şi casa tui au cu ce să-şi astâmpere foamea?

Nimic n-ar fi mai dureros pentru o inima simţitoare ca nebăgarea în seamă a celor săraci, lucru ce se întâlneşte atât de des la bogaţi. Aceştia din urmă se pot aşeza la mesele lor bogate, după ce au gonit de la uşa lor pe vreun biet muncitor venit sa ceară plata cuvenită pentru munca lui cinstită. Ei nu se gândesc la inima rănită cu care omul acesta se întoarce acasă, pentru ca să povestească a lor lui amăgirea lui şi a lor. Oh ce grozav! Un asemenea fel de purtare este o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor celor ce s-au adăpat, într-o oarecare măsură, din harul Sau. Dacă vrem să ştim ce gândeşte Dumnezeu despre lucrul acesta, n-avem decât să ascultăm la aceste cuvinte de mânie sfântă: „Iată că plata lucrătorilor, care v-au secerat câmpiile, şi pe care le-aţi oprit-o prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor” (Iacov 5:4). „Domnul oştirilor” aude strigătul lucrătorului năpăstuit şi amăgit în aşteptarea lui. Dragostea Lui duioasă se arată în întocmirile cârmuirii Lui morale, şi, chiar când inima n-ar fi muiată de harul acestor întocmiri, cel puţin dreptatea lor ar trebui să ne călăuzească purtarea. Dumnezeu nu vrea sa îngăduie ca drepturile săracilor să fie nesocotite, cu răutate, de către cei ce suni atât de împietriţi din pricina bogăţiilor, încât au ajuns nesimţitori la nenorocirea altora, ei înşişi având toate din belşug, încât nu sunt în stare să simtă împreună cu cei care trebuie să-şi petreacă zilele în mijlocul unor munci obositoare şi în sărăcie. Săracii sunt ţinta nobilă a îngrijirii lui Dumnezeu. „Căci el va izbăvi pe săracul care strigă, şi pe nenorocitul, care n-are ajutor. Va avea milă de cel nenorocit şi de cel lipsit şi va scăpa viaţa săracilor; îi va izbăvi de apăsare şi de silă şi sângele lor va fi scump înaintea lui” (Psalmul 72:12-14).

Este adevărat că trebuie multă chibzuinţă şi băgare de seamă, ca să nu facem pe un om să iasă din starea vrednică de cinste în care se află şi care i se potriveşte, stare de care atârnă roadele scumpe şi sigure ale unei meserii cinstite. Ar fi o mare nedreptate, în loc de o binefacere. Pilda lui Boaz ar trebui să ne slujească în această privinţă. El a dat voie lui Rut să strângă spice, dar S-a îngrijit ca lucrul el să-i fie de folos, lată un adevăr foarte folositor şi foarte lămurit. Dumnezeu vrea ca omul să lucreze într-un fel sau altul, şi lucrăm împotriva voii Sale când facem pe unul din semenii noştri să iasă din atârnarea de roadele muncii lui, spre a-l face să atârne de o bunăvoinţă neadevărată. Pe cât de vrednică de cinste şi măreaţă este cea dintâi, pe atât de descurajatoare şi de dispreţuit este cea din urmă. Nici o parte nu este mai dulce ca cea câştigată cu vrednicie; dar ar trebui ca cei ce-şi câştigă pâinea s-o aibă îndeajuns.

Un om îşi hrăneşte şi îngrijeşte caii; cu cât mai mult ar trebui să facă la fel pentru aproapele sau, care-i lucrează de luni dimineaţa până sâmbătă seara!

Dar, va spune cineva: „Părerea aceasta are două laturi”. Fără îndoială, este adevărat, că printre săraci se întâlnesc multe lucruri ce ar putea secătui izvoarele binefacerii şi ale adevăratei mile. Sunt multe lucruri care ţintesc să împietrească inima şi să oprească ajutorul; dar un lucru este sigur şi anume, mai bine să fii înşelat de nouăzeci şi noua de ori dintr-o sută, decât sa-ţi închizi simţământul milei faţă de un singur nenorocit, care arc nevoie să fie ajutat. Tatăl nostru care este în ceruri face să răsară soarele Său şi peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Aceleaşi raze, care înveselesc inima vreunui slujitor supus al lui Hristos, se revarsă şi pe cărarea vreunui păcătos nelegiuit; şi aceiaşi ploaie, care cade pe câmpul unui adevărat credincios, îmbogăţeşte şi holdele vreunui hulitor necredincios. Iată cum trebuie să fim: Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48). Numai punând pe Domnul înaintea noastră şi umblând prin puterea harului Său, vom întâmpina cu o inimă simţitoare durerea altora şi cu o mână gata să ajute toate felurile sub care se arată nenorocirea omenească. Numai când noi înşine ne adăpam din izvorul nesecat al dragostei şl bunătăţii dumnezeieşti, putem alina mai departe nevoile semenilor noştri, fără să ne scârbim de desele arătări ale stricăciunii omeneşti. Izvoarele noastre sărace vor seca repede, dacă nu vor sta în legătură necurmată cu izvorul ce ţâşneşte mereu.

Vedem apoi duioasa purtare de grijă a Dumnezeului lui Israel. „Să nu vorbeşti de rău pe un surd şi să nu pui înaintea unui orb nimic care săi poată face să cada; ci să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul (versetul 14). Aici este pusa o stavila, ca să oprească valurile de nerăbdare pe care o fire nesupusă le ar simţi că se ridică împotriva beteşugului surzeniei. Cât de bine putem înţelege lucrul acesta! Omului firesc nu-i place să fie pus să spună încă o dată ce a mai spus, cum cere beteşugul surdului. Dumnezeu S-a gândit la aceasta şi S-a îngrijit. In ce fel „Să te temi de Dumnezeul tău”. Când răbdarea ta îţi va fi pusă la încercare de cineva care e surd, Să-ţi aminte de Domnul, şi priveşte la El ca să-ţi dea harul pentru stăpânirea firii pământeşti.

A doua parte a acestui verset scoate la lumină o stare josnică a răutăţii firii omeneşti. A pune o piedică în drumul orbului este aproape cea mai mişelească mârşăvie ce se poate închipui; şi totuşi, omul este în stare să facă şi acest lucru; daca n-ar fi aşa, n-ar fi îndemnat în acest fel. Fără îndoială că această orânduire, ca şi multe altele, ne poate da o învăţătură duhovnicească; totuşi, faptul acesta nu micşorează cu nimic înţelesul după slovă al adevărului de mai sus. Omul este în stare să pună o piatra de poticnire înaintea unuia din semenii săi lovit de orbire. Iată ce este omul! Negreşit, Domnul ştia ce era în om, când a scris orânduirile şi pedepsele cărţii Leviticului.

Voi lăsa pe cititor să cugete singur asupra părţii de la sfârşitul acestor stihuri. Ei va vedea că fiecare poruncă ne învaţă o îndoită lecţie – lecţie despre pornirile rele ale firii noastre, şi o lecţie despre duioasa purtare de grijă a lui Dumnezeu.