Acesta era un drept foarte mare şi era dat familiei preoţeşti. Arderea de tot era în întregime pentru Dumnezeu; toată era arsă (poate că este de folos să arătăm aici cititorului că în evreieşte, cuvântul tradus prin „a arde”, la arderea de tot, este cu totul deosebit de cuvântul tradus tot cu „a arde” la jertfa pentru păcat. Fiindcă lucrul acesta este de o însemnătate deosebită, voi aduce unele locuri din Scriptură, în care se găseşte acest cuvânt. Cuvântul evreiesc întrebuinţat, când este vorba de arderea de tot. Însemnează „a tămâia” sau „a arde tămâie” şi se găseşte în următoarele locuri din Scriptură, cu una sau cu cealaltă însemnare: Lev. 6.15: „şi s-o „ardă” pe altar” Deut. 33.10: „Ei pun tămâie sub nările Tale, şi arderea de tot pe altarul tău” Exod 30.1: „Să faci apoi un altar pentru arderea tămâiei” Psalm. 66.15: „Cu grăsimea berbecilor va arde” Ier. 44.21: „Tămâia pe care aţi ars-o în cetăţile lui Iuda; Cântarea Cânt. 3.6: „aburi de mir şi de tămâie”. S-ar putea aduce multe locuri din Scriptura; dar acestea sunt de-ajuns ca să se înţeleagă, care este întrebuinţarea cuvântului, despre care vorbim, în rânduiala arderii de tot. Cuvântul evreiesc, tradus prin „a arde”, în legătură cu darul pentru păcat, însemnează, de obicei, a arde, şi se găseşte în locurile următoare: Gen. 11.3: „Şi facem cărămizi şi să le ardem bine în foc”. – Lev. 10.16: „Moise a căutat ţapul adus ca jertfa pentru păcat; şi iată că fusese ars”. – 2Cronici 16.4: „şi au ars in cinstea lui foarte multe mirodenii”. În acest verb îşi are începutul cuvântul „Serafimi”, care însemnează cuvânt cu cuvânt; arzători”, (înfocaţi) (Isaia6); cu acelaşi cuvânt sunt numiţi şi „şerpii înfocaţi” (Num. 21).

Astfel, nu numai că darul pentru păcat era ars într-un loc deosebit de locul arderii de tot; dar Duhul Sfânt întrebuinţează şi un cuvânt cu totul deosebit ca să arate lucrarea prin care darul era mistuit. Deosebirea aceasta nu este fără însemnătate; şi cred că înţelepciunea lui Dumnezeu se vede şi în întrebuinţarea acestor două cuvinte, care ne fac să vedem mai bine cele două daruri) pe altar; omul n-avea acolo nici o parte; dar fiii preotului Aaron, fiind şi ei preoţi, erau adunaţi împrejurul altarului lui Dumnezeu. Aceasta era o stare măreaţă, o părtăşie măreaţă, o slujbă măreaţă pentru preoţie, o înfăţişare izbitoare a ceea ce este Biserica. Ea are părtăşie cu Dumnezeu. Când privim crucea Domnului Isus, că păcătoşi încredinţaţi de păcat, vedem că ea răspunde la toate nevoile noastre: în această privinţă, ea da cugetului o pace deplină. Dar noi putem, ca preoţi, ca slujitori curăţiţi, să privim crucea într-alt fel, anume ca locul unde Domnul Isus Şi-a împlinit dorinţa de a se supune Tatălui, chiar până la moarte. Ca păcătoşi încredinţaţi de păcat, suntem în faţa altarului de arama şi găsim pacea prin sângele de ispăşire, răspândit pe acest altar; dar, ca preoţi, ne aflăm aici ca să privim măreaţa desăvârşire a arderii de tot, darul desăvârşit pe care Cristos, Omul fără cusur, l-a făcut lui Dumnezeu.

Am cunoaşte prea puţin din tainele crucii, dacă nu am vedea în ea decât ceea ce răspunde nevoilor omului ca păcătos. În moartea lui Cristos sunt adâncimi, care trec peste putinţa omului de a le pătrunde. Este bine să luăm seama că Duhul Sfânt, atunci când ne arată crucea, ne-o arată mai întâi în latura care priveşte pe Tatăl. Acelaşi lucru face Duhul Sfânt, când pune în Levitic, înaintea tuturor jertfelor, jertfa arderii de tot. Omul poate să vină la acest izvor; poate să găsească aici mulţumirea tuturor dorinţelor celor mai înalte ale sufletului său şi a tuturor pornirilor fiinţei lui noi; dar, în afară de toate acestea, mai este ceva pe care numai Tatăl îl cunoaşte şi preţuieşte. Iată pentru ce darul arderii de tot are întâiul loc în şirul jertfelor.

Nici un om, nici un înger, nu poate să pătrundă până la fund taina morţii lui Cristos; dar putem să deosebim câteva însuşiri, care fac această moarte scumpă inimii lui Dumnezeu. De la cruce, Dumnezeu culege roadele cele mai bogate ale slavei. N-ar fi putut, în nici un fel, să fie slăvit cum a fost prin moartea lui Cristos. Prin lepădarea de sine a lui Cristos, slava dumnezeiască a strălucit în toată lumina ei; în darul de sine însuşi pe care l-a făcut Cristos au fost puse temeliile planurilor lui Dumnezeu: facerea lumii n-ar fi fost de ajuns pentru aceasta. De asemenea, prin cruce, Dumnezeu a putut să-şi verse dragostea faţă de oameni, fără ca dreptatea Sa să fie atinsă cu ceva; şi prin ea Satana este ruşinat pentru totdeauna, „domniile şi stăpânirile sunt făcute de ocară înaintea lumii, după ce Isus a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Colos. 2.15).