Leviticul 16:7-13 (C. H. Mackintosh)

„Să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea Domnului la uşa cortului întâlnirii. Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţ pentru Domnul şi să-l aducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul, care a ieşit la sort pentru Azazel, să fie pus viu înaintea Domnului – ca să slujească pentru facerea ispăşirii şi să i se dea drumul în pustie pentru Azazel” (versetele 7-10). În aceşti doi ţapi, avem cele două înfăţişări ale ispăşirii, despre care am vorbit mai sus. „Sorţul pentru Domnul” cădea pe unul şi sortul poporului cădea pe celălalt. În cazul celui dintâi, nu era vorba nici de persoane, nici de păcate, care trebuiau iertate, nici de sfaturile harului lui Dumnezeu fată de aleşii Săi. Socot că nu mai e nevoie să spun cât de însemnate sunt aceste lucruri, dar ele nu sunt înfăţişate prin „ţapul pe care cădea sortul lui Dumnezeu”. Ţapul acesta arată moartea lui Cristos, ca fapt, în care Dumnezeu a fost pe deplin slăvit, în ce priveşte păcatul. Şi adevărul acesta mare este destul de lămurit arătat prin vorbele: „Sorţul pentru Domnul” – Dumnezeu are o parte deosebită în moartea lui Cristos – parte care rămâne pe veci neştirbită, chiar dacă nici un păcătos n-ar fi fost să fie mântuit. Ca să pricepem tăria acestor adevăruri, sa ne aducem aminte cât de mult a fost făcut de ocară Dumnezeu – în această lume. Adevărul Său a fost dispreţuit; autoritatea Lui a fost batjocorita. Slava Lui n-a fost luata în seamă; legea Sa a fost călcată în picioare; drepturile Sale au fost uitate; Numele Său a fost defăimat; însăşi Fiinţa Lui a fost batjocorita. Moartea lui Cristos a avut în vedere toate aceste abateri: prin ea Dumnezeu a fost slăvit pe deplin, în acelaşi loc, unde au fost făptuite toate aceste abateri. Ea a aşezat iarăşi la loc slava, adevărul, sfinţenia şi Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu. Ea a împlinit, cu sfinţenie, toate cerinţele scaunului Său de domnie. Ea a ispăşit păcatul – Ea a adus leacul de vindecare pentru orice rău, pe care păcatul l-a adus în lume. Ea e temelia pe care Dumnezeu poale să lucreze în harul, în îndurarea şi dragostea Lui, faţă de fiecare om în parte. Ea este chezăşia pentru izgonirea şi pieirea pe vecie a stăpâni-torului acestei lumi. Ea este temelia nepieritoare a cârmuirii lui Dumnezeu. Pe temeiul Crucii, Dumnezeu poate să lucreze aşa cum vrea El; poate să-Şi arate măreţiile fără seamăn ale Fiinţei Sale şi însuşirile vrednice de închinare ale firii Sale. Pe temeiul dreptăţii Sale neînduplecate, Dumnezeu ar fi putut trimete tot neamul omenesc cu dracul şi îngerii lui în iazul de foc. Dar atunci unde ar fi fost iubirea harului, îndurarea, îndelunga Lui răbdare şi nemărginita Lui bunătate?

Şi de altă parte, dacă aceste însuşiri de preţ ar fi fost împlinite, fără ca Domnul Isus să Se mai jertfească, unde ar fi fost dreptatea, adevărul, slava şi sfinţenia lui Dumnezeu? Cum ar fi putut să se întâlnească „harul şi adevărul”, sau „dreptatea şi pacea să se sărute?” Cum ar fi putut „să răsară din pământ „adevărul,” sau „dreptatea să privească de la înălţimea cerurilor?” Cu neputinţă! Numai jertfa de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos putea să slăvească deplin pe Dumnezeu. Numai această jertfă a putut să arate slava lui Dumnezeu, aşa cum n-ar fi putut fi arătată niciodată în mijlocul celor mai vii străluciri ale făpturii nevinovate. Tocmai din pricina acestei jertfe, de mii de ani Dumnezeu e plin de răbdare faţă de această lume. Da, da, din pricina acestei jertfe, cei mai nelegiuiţi dintre fiii oamenilor „se hrănesc, se mişcă şi trăiesc” mănâncă, beau, şi dorm. Chiar şi bucăţica de pâine pe care o duce la gura necredinciosul plin de batjocură n-o are decât pe temeiul acestei jertfe, pe care o ia în râs în chip nelegiuit. Soarele şi ploile, care fac să rodească toate câmpurile celui ce zice că „nu este Dumnezeu”, sunt binefacerile jertfei lui Hristos. Chiar insultarea, pe care necredinciosul şi cel ce zice ca nu este Dumnezeu o întrebuinţează ca să-şi bată joc de Cuvântul lui Dumnezeu, sau să spună că nu este Dumnezeu, o are tot pe temeiul jertfei lui Cristos. Căci, dace n-ar fi jertfa lui Cristos, în loc sa batjocorească pe Dumnezeu pe pământ, ei s-ar fi rostogolit de mult în iad.

Cititorule, ia seama bine că, aici, nu-i vorba de iertarea sau mântuirea oamenilor. Mântuirea sau iertarea înseamnă cu totul altceva, şi se capătă, cum ştie oricare creştin adevărat, prin mărturisirea Numelui Domnului Isus cu credinţa tare că Dumnezeu L-a înviat din morţi (Rom. 10). Dar această mântuire n-are nici un amestec cu ispăşirea pe care o cercetăm acum şi care este înfăţişată atât de izbitor prin „ţapul pe care cădea sorţul pentru Domnul”. Că Dumnezeu iartă pe păcătos şi-l primeşte la El, este una; ajutorul pe care-l dă El acestui om şi binecuvântările vremelnice pe care i le de, este cu totul altceva. Şi una şi alta se dau numai pe temeiul Crucii, dar sub o înfăţişare şi o îndeplinire cu totul deosebită de această cruce.

Aceasta deosebire nu este de mica însemnătate. Dimpotrivă, este aşa de însemnată că, dacă este pierdută din vedere, se face un mare amestec cu privire la învăţătura deplină a ispăşirii.

Priceperea lămurită a căilor lui Dumnezeu în cârmuirea lumii, fie în trecut, fie în vremea de azi, fie în vremea ce vine, va atârna tocmai de această deosebire atât de însemnată. Şi, în sfârşit, în această deosebire se va găsi cheia pentru dezlegarea unui mare număr de locuri din Scriptură cât se poate de grele pentru mulţi creştini. Voi da ca pildă două sau trei din aceste locuri. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29); şi unul la fel cu el, în epistola întâi a lui Ioan, unde se spune că Mântuitorul Isus Cristos este: „jertfa de ispăşire a întregi lumi” (cap. 2:2). În aceste două locuri se vorbeşte de Domnul Isus, ca de Acela care a slăvit pe deplin pe Dumnezeu, cu privire la „păcat” şi la „lume”, în înţelesul larg al acestor cuvinte. Domnul Isus ni se arată aici, ca împlinind ceea ce înfăţişează «ţapul pe care cădea sortul pentru Domnul”. Aceasta ne dă una din priveliştile cele mai de preţ asupra ispăşirii săvârşite de Cristos, care, foarte adesea, este nesocotită sau puţin înţeleasă. Când însă pui în legătură persoanele şi iertarea păcatelor lor cu aceste locuri din Scriptură sau cu altele la fel, nu-ţi mai vezi capul din încurcături. Tot aşa este cu toate locurile, în care este înfăţişat harul lui Dumnezeu faţă de lume ca lume. Toate acestea sunt întemeiate tocmai pe ispăşirea, privită din punctul de vedere de mai sus: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15). „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa fie mântuită prin El” (Ioan 16:17). „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţămiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii; ca să putem duce astfel o viaţă în pace şi liniştită, cu toată temerea de Dumnezeu şi cu toata cinstea. Lucrul acesta este frumos şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoştinţa adevărului. Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi; faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită” (1 Tim 2:1-6). „Căci harul lui Dumnezeu, izvor de mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2:2). „Dar pe Acela, care a fost făcut, pentru puţină vreme, mai pe jos decât îngerii, adică pe Isus, îi vedem „încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, suferirea morţii din partea Lui să fie pentru toţi” (Evrei 2:9). „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelunga răbdare pentru voi, şi vrea ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). Nu-i nevoie să căutăm să schimbăm înţelesul atât de limpede al locurilor de mai sus. Ele sunt fără nici o îndoială, o mărturie vie despre harul lui Dumnezeu fată de toţi, fără cel mai mic gând cu privire la răspunderea omului, de-o pai te, sau cu privire la hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu, de altă parte. Aceste adevăruri sunt arătate în Cuvântul lui Dumnezeu tot atât de limpede, de întreg şi de netăgăduit – unul ca şi celălalt. Omul este răspunzător şi Dumnezeu este pe deplin Stăpân. Toţi câţi ascultă de cele spuse în Sfânta Scriptura, recunosc ca adevărat lucrul acesta. Dar, în acelaşi timp, este de cea mai mare însemnătate să recunoaştem toată întinderea harului lui Dumnezeu şi a Crucii lui Cristos. Căci tocmai această cunoaştere slăveşte pe Dumnezeu iar omului îi ia orice putinţă de dezvinovăţire. Omul caută fireşte sa se dezvinovăţească punând înainte hotărârile lui Dumnezeu şi neputinţa lui de a crede fără să fie înrâurit de Dumnezeu. Dar tocmai aceasta dezvinovăţire dovedeşte că omului puţin îi pasă de Dumnezeu, fiindcă, dacă ar umbla după Dumnezeu, cât de cât, El este destul de aproape, ca sa fie găsit de cei ce-L caută. Harul lui Dumnezeu şi ispăşirea lui Cristos sunt nespus de mari. „Fiecare” „oricine” şi „toţi” sunt vorbele de care Dumnezeu însuşi se foloseşte; şi aş vrea să ştiu cine este deci înlăturat? Dacă Dumnezeu trimite unui om vestea mântuirii, negreşit că a hotărât mântuirea pentru el. Ce poate îi mai nelegiuit, decât sa îndepărtezi harul pe care ţi-l dă Dumnezeu şi să-L faci mincinos; iar, în urmă, să iei hotărârile Lui tainice drept dezvinovăţire pentru o astfel de faptă? Un astfel de om ar face mai bine sa zică: „Eu nu cred deloc Cuvântul lui Dumnezeu şi nici nu vreau sa ştiu nici de harul şi nici de mântuirea Lui”! În felul acesta ar arata, pe faţă, că nu minte şi atunci ar fi mai bine. Dar, este cea mai mare nelegiuire, când caută să-şi ascundă ura faţă de Dumnezeu şi faţă de adevărul Său cu haina unei minciuni, – deoarece ea nu cuprinde decât o parte a adevărului, iată de ce socotim că Satana nu este nici odată mai rău decât atunci, când se arata cu Biblia în mâne.

Dacă este adevărat că oamenii sunt împiedecaţi prin hotărârile şi sfaturile tainice ale lui Dumnezeu, ca să primească Evanghelia, a cărei vestire El a poruncit-o, atunci, cum se face că vor suferi „pedeapsa unei pierzări veşnice” fiindcă n-au ascultat de această Evanghelie (2 Tes. 1:6-10)? Se afla oare, în vreun colţ din locaşul întunecos al celor pierduţi, măcar un singur om, care ar putea să arunce vina că se găseşte acolo, din pricina sfaturilor lui Dumnezeu? Nu, nu! Dumnezeu a făcut totul prin jertfa lui Cristos, nu numai pentru mântuirea celor care cred, ci şi pentru arătarea harului Său şi fată de cei care nu vor să ştie de Evanghelie tocmai pentru ca oamenii să n-aibă nici o dezvinovăţire. Nu că nu poate, dar nu vrea omul să creadă că „va suferi pedeapsa unei pierzări veşnice”. Nici o greşeală nu-i mai mare decât aceia pe care-o face omul, când, ascunzându-se după planurile lui Dumnezeu, leapădă, cu bună ştiinţa, harul lui Dumnezeu. Şi e cu atât mai primejdios lucrul acesta cu cât se sprijine, ca orice sistem, de altfel, pe învăţătura unei teologii care ia din Cuvântul lui Dumnezeu numai ce-i convine. Harul lui Dumnezeu este slobod pentru toţi! De ce? Pentru că „sortul pentru Domnul” a căzut pe adevărata Jertfă, ca, astfel, Dumnezeu să poată fi slăvit pe deplin cu privire la păcat, sub cea mai întinsă înfăţişare a Lui şi să fie slobod să lucreze cu credincioşie faţă de toţi şi să facă „să se vestească tuturor Evanghelia”. Acest har şi această vestire trebuie sa aibă o temelie puternică şi această temelie se găseşte în ispăşire; şi chiar dacă omul ar înlătura-o, Dumnezeu este slăvit prin arătarea harului şi a mântuirii, din pricina temeiului pe care se reazemă atât una cât şi cealaltă. El este şi va fi slăvit pe veci. „Acum, sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, proslăveşte Numele Tău” Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi! Norodul, care stătea acolo şi care auzise glasul, a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: „Un înger a vorbit cu El! Isus a răspuns: „Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:27 – 32)!

Până aici n-am cercetat decât ce înfăţişează „ţapul pe care căzuse sorţul pentru Domnul” şi un cititor, care nu caută să pătrundă în adâncul lucrurilor, ar putea crede că, acum, trebuie să cercetăm ţapul lui Azazel, care ne arată cealaltă înfăţişare a morţii lui Cristos cu privire la păcatele poporului. Dar nu; înainte de a ajunge acolo, vom cerceta întărirea acestui adevăr de preţ, pe care o avem în faptul ca sângele ţapului înjunghiat, ca şi al viţelului, era stropit spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii, pentru ca să arate că toate cerinţele acestui capac ai ispăşirii – adică scaunul de domnie al lui Dumnezeu erau îndeplinite prin acest sânge al ispăşirii.