Din punct de vedere istoric, acest capitol ne arată, cu de-amăruntul, rânduielile din ziua cea mare a ispăşirii lui Israel, în urma cărora legăturile lui Dumnezeu cu adunarea erau legate din nou şi păstrate şi toate păcatele, greşelile şi slăbiciunile poporului, pe deplin ispăşite, aşa ca Dumnezeul Cel veşnic să poată locui în mijlocul lor. Sângele, care se vărsa în această zi mare, alcătuia temelia scaunului de domnie al lui Dumnezeu, în mijlocul adunării. Pe temelia acestui sânge, Dumnezeu Cel sfânt putea să-Şi aleagă locuinţa în mijlocul poporului, cu toate întinăciunile lui. „Ziua a zecea din luna a şaptea”, era o zi deosebită în Israel. Nu mai era nici o zi din an la fel cu ea. Jertfele din această zi erau temeiul căilor lui Dumnezeu în har, în îndurare şi în îndelungă răbdare.
Şi tot din aceasta parte din Scriptură, învăţăm „că drumul în locul prea sfânt nu fusese încă deschis”. Dumnezeu era în dosul unei perdele, şi omul era ţinut la o depărtare mare: „Domnul a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai lui Aaron, morţi când s-au înfăţişat înaintea Domnului. Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte fratelui tău Aaron şi spune-i să nu intre în tot timpul în sfântul locaş dincolo de perdeaua dinlăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor”.
Nu era deschisă calea, pentru ca omul să se poată apropia, în orice timp, de Dumnezeu; mai mult, nu era nici un mijloc ca să rămână mereu lângă Dumnezeu. Dumnezeu era dincolo de perdeaua dinlăuntru, departe de om; şi omul era ţinut afară, departe de Dumnezeu. «Sângele taurilor şi al ţapilor” nu putea da o apropiere neîntreruptă de Dumnezeu. Pentru aceasta, trebuia o jertfă mai de seamă şi de un sânge mai de preţ. „În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să ducă la desăvârşire pe cei ce stau de faţă la împlinirea lor! Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi» odaia pentru totdeauna, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcatele lor? Dar aducerea aminte a păcatelor, este înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele” (Evrei 10:1-4). Nici preoţia levitică, nici jertfele levitice, nu puteau să-l ducă la desăvârşire. Ne-destoinicia era săpată pe acestea din urmă, slăbiciunea pe cea dintâi, nedesăvârşirea pe una, ca şi pe celelalte. Un om ne-desăvârşit nu putea fi un jertfitor desăvârşit; şi o jertfă nedesăvârşită nu putea da o stare după voia lui Dumnezeu. Aaron nu era nici destoinic, nici în drept să stea dincolo de perdeaua dinlăuntru şi jertfele aduse de el nu puteau să dea la o parte această perdea.