Acest capitol ne vorbeşte despre unele întinăciuni mai puţin primejdioase ca lepra. Lepra ar putea fi privită ca o înfăţişare a puterii nemărginite a răului asupra firii noastre, pe când ceia ce ne este dat în capitolul 15, înfăţişează slăbiciuni pricinuite, într-o măsură oarecare, de firea omenească. Şi aceste slăbiciuni întinau adunarea în mijlocul căreia se afla Dumnezeu. Căci, unde se află de faţă Dumnezeu, trebuie să fie cea mai mare sfinţenie. Fiecare pornire a firii, trebuie deci înfrântă. Chiar slăbiciunile mici, pe care omul le putea crede „slăbiciuni de neînlăturat”, erau privite ca întinăciuni, şi cereau o curăţire, fiindcă Dumnezeu era în mijlocul lor. Nimic vătămător, nimic necuviincios, nu trebuie îngăduit în faţa curăţiei şi sfinţeniei Dumnezeului lui Israel. Neamurile înconjurătoare netăiate împrejur n-ar fi înţeles nimic din această poruncă sfântă. Dar Dumnezeu vrea ca Israel să fie sfânt, fiindcă El era Dumnezeul lui Israel. Dacă trebuiau să se deosebească de celelalte neamuri, din pricină că în mijlocul lor se afla un Dumnezeu sfânt, trebuiau să fie şi ei un popor sfânt.

Nimic nu uimeşte mai mult decât grija însoţită de o mare gelozie din partea lui Dumnezeu, pentru obiceiurile şi felul de vieţuire al poporului Său. El îl ocrotea acasă, sau afară, când dormeau ori când erau treji, ziua, sau noaptea. El îngrijea de hrana lor, El îngrijea de veşmintele lor, şi de cele mai mici din nevoile lor felurite. Dacă se ivea cumva vreo pată cât de mică pe capul vreunuia, trebuia ca pe dată, să fie cercetat cu îngrijire. Cu un cuvânt, nimic nu rămânea neluat în seamă din ceia ce putea, în orice chip, să turbure liniştea sufletească şi curăţia acelora cu care Dumnezeu se făcuse tovarăş – şi în mijlocul cărora locuia. El lua seama la cele mai josnice nevoi ale lor. El Se arăta cu foarte multă grijă faţă de tot ce i privea pe ei, fie faţă de întreg poporul la un loc, ori faţă de fiecare în parte.

Pentru un om netăiat împrejur, faptul acesta ar fi fost o povară de nesuferit. Să aibă un Dumnezeu de o nesfârşita sfinţenie pe drum ziua, şi, lângă patul lui, noaptea, ar fi fost, pentru ei, – o povară de nesuferit. Dar pentru acela care iubeşte cu adevărat sfinţenia, pentru acela care iubeşte pe Dumnezeu, nimic nu poate fi mai plăcut. Un astfel de om se bucură, în marea lui încredere, că Dumnezeu este întotdeauna lângă el, şi îşi găseşte plăcerea în sfinţenie, care este totodată cerută şi chezăşuită prin starea de faţă a Iul Dumnezeu.

Cititorule, se poate spune şi despre tine acelaşi lucru? Iubeşti tu starea de faţă a lui Dumnezeu şi sfinţenia pe care o cere această stare de faţă? Iţi îngădui tu ceva nepotrivit cu sfinţenia pe care o cere starea de faţă a lut Dumnezeu? Gândurile, simţirile şi faptele tale, sunt ele în bună înţelegere cu sfinţenia şi măreţia locului prea sfânt? Adu-ţi aminte ca şi capitolul 15 din Levitic a fost scris pentru învăţătura ta. Trebuie să-l citeşti plin de Duh, căci, pentru tine, are un înţeles duhovnicesc adânc. Să-i citeşti în alt chip, înseamnă să-i schimbi înţelesul, ajutând prin asta, la nimicirea ta.

Te întrebi poate: „Ce învăţătură aş putea trage din această parte a Scripturii? Ce folos aş putea să am?” Înainte de a-ţi răspunde, te întreb: „Această parte din Scriptură a fost sau n-a fost scrisă pentru învăţătura ta? Nădăjduiesc că nu te îndoieşti de acest lucru, deoarece apostolul, insuflat de Duhul, mărturiseşte cu tot dinadinsul că: „tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră” (Rom 15. 4). Mulţi uită aceasta mărturisire de seamă, cel puţin atunci când citesc Leviticul. Ei nu pot crede ca ar avea de învăţat ceva din rânduielile şi întocmirile religioase ale unei vremi ce nu mai este, şi, în deosebi, rânduieli şi întocmiri aşa cum le arată capitolul 15. Dar, când ne aducem a-minte ca Duhul Sfânt a scris acest capitol, ca fiecare parte din el, fiecare vers în parte, fiecare rând, este insuflat de Dumnezeu şi este de folos, trebuie să-i căutăm tot înţelesul. Negreşit, copilul lui Dumnezeu trebuie să citească ce a scris Dumnezeu. Fără îndoială că este nevoie de o putere duhovnicească, pentru ca sa ştii cum, şi de o înţelepciune duhovnicească, pentru ca să ştii când trebuie citit un capitol de felul acesta; dar lucrul acesta se poate spune despre oricare alt capitol. Un lucru este sigur ca, dacă am fi cu totul duhovniceşti, dacă am fi fiinţe cereşti, dacă am fi cu totul lepădaţi de firea noastră şi înălţaţi dincolo de pământ – n-am trage decât învăţături curat duhovniceşti din acest capitol şl din altele asemănătoare. Dacă un înger din cer ar citi aceste părţi din Scriptură, cum le-ar înfăţişa oare? Numai în lumina duhovniceasca şi cerească, fiind doar alcătuite de Duhul lui Dumnezeu. Şi de ce n-am face şi noi la fel? Cred că nu ne dăm seama ce batjocură mare aruncăm asupra Cărţii sfinte, îngăduind ca o parte din ea sa fie neluată în samă – cum a fost de pildă – Leviticul. Dacă această carte nu trebuie cetită, negreşit că nici n-ar fi fost nevoie să fie scrisă. Dacă nu este „de folos”, negreşit că n-ar fi trebuit să-şi găsească loc în cartea insuflam lui Dumnezeu; dar, fiindcă ia plăcut lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să dicteze – această carte, negreşit că şi copiilor Lui va trebui sa le placă s-o citească.

Fără îndoială că pentru priceperea acestui capitol – ca şi pentru întreaga Scriptura – este nevoie de o înţelepciune duhovniceasca – de o pătrundere sfânta şi de o pricepere deosebită pe care numai legătura cu Dumnezeu o poate da. Capitolul 15 din Levitic negreşit nu e dat ca sa fie citit în mijlocul unei adunări obicinuite. De ce? Pentru că acest capitol n-ar fi „insuflat de Dumnezeu”? sau, ca n-ar fi „de folos”? Nicidecum, ci, din pricină că mulţi dintre cei ceri stau de faţă n-ar fi destul de duhovniceşti ca să priceapă ce vrea să ne spună Dumnezeu în acest capitol. Ce învăţăm oare din acest capitol? Mai întâi, el ne învaţă să luăm seama la tot ce este pricinuit de firea omenească, la orice pornire, la orice izvorăşte din firea noastră păcătoasă. Firea pământească, căzută, este un izvor de necurmată necurăţenie – şi tot, ce se naşte din ea, este întinat. Ea nu poate da naştere la nimic curat, sfânt sau bun. Iată o învăţătură pe care o întâlnim, deseori, în Levitic şi în deosebi, arătată în acest capitol. Dar, binecuvântat să fie harul, care a îngrijit mai dinainte, pe deplin, de întinăciunile cărnii. Chipurile de care s-a slujit ca să ne arate – în tot Cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales în partea pe care o cercetam – această grija sunt: „apa şi sângele”. Şi unul şi celălalt sunt legate de moartea lui Cristos. Sângele, care iartă, şi apa, care curăţeşte, au curs din coasta străpunsă a lui Cristos răstignit (vezi Ioan 19:34 şi 1 Ioan 5:6). Şi sângele lui Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). Şi Cuvântul lui Dumnezeu curăţeşte obiceiurile noastre, purtarea şi căile noastre (Psalmul 119:9; Efes. 5:26). Şi astfel suntem păstraţi.

Se poate lesne zice „dicta” când e vorba de Levitic, fiindcă de la un capăt la altui, afară de unui sau două capitole istorice (9 şi 10:1-7), citim aceste cuvinte înaintea fiecărei sub-împărţiri: „Domnul a vorbit lui Moise, şi i-a spus”.

Am spus mai sus că acest capitol ne vorbeşte despre unele întinăciuni mai puţin primejdioase ca lepra. Iată de ce ispăşirea nu este înfăţişată aici printr-un viţel sau un miel, ci prin „două turturele”. Dar de altă parte, puterea de curăţire a Cuvântului ne este înfăţişată prin cerinţele necurmate ale „spălatului şi scăldatului”. „Cum îşi va ţinea tânărul cărarea curată? Îndreptându-se după Cuvântul Tău”. „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţiţ-o prin botezul cu apă prin Cuvânt”. Apa are un loc de frunte în rânduielile levitice ale curăţirii, şi, ca înfăţişare a Cuvântului lui Dumnezeu, nimic nu-i mai vrednic de luat în seamă şi mai plin de învăţături.