Cu cât vom cerceta mai adânc cuprinsul capitolului 13, cu atât vom vedea mai bine cât de cu neputinţă îi era leprosului să facă ceva pentru curăţirea lui. Tot ce putea face, era „să-şi acopere barba” şi tot ce putea spune, era „Necurat! Necurat!” Numai Dumnezeu, şi numai El singur, era în stare să găsească şi să facă o lucrare prin care lepra sa poată fi pe deplin curăţită; şi mai mult, numai Dumnezeu, şi numai El singur, putea să declare „curat” pe lepros. De aceea este scris: „preotul să stropească” şi „să-l declare curat”. Nu se zice: „leprosul să stropească şi se va declara curat sau să-şi închipuie că este curat”. Aşa ceva nu se putea. Dumnezeu era Judecătorul, Dumnezeu era Doctorul, Dumnezeu era Curăţitorul. El singur ştia ce era lepra, cum putea fi vindecată, şi când trebuia leprosul declarat curat. Leprosul ar fi putut să stea toată viaţa acoperit de lepră, şi totuşi să nu-şi cunoască deloc boala. Cuvântul lui Dumnezeu, Scripturile Adevărului, mărturia dumnezeiască, ea, care spune tot adevărul cu privire la lepră, şi nimic altceva decât această putere nu putea să declare curat pe lepros, şi aceasta numai pe temelia tare şi ne zguduită a morţii şi a învierii. Este o legătura din cele mai de preţ între cele trei fapte din versetul 7; sângele este stropit, leprosul este declarat curat, şi păsării celei vii i se dă drumul. Nu găsim un singur cuvânt despre ce trebuia să facă, să zică sau să simtă leproşii. Era de ajuns să fie lepros; lepros în toată puterea cuvântului, în totul judecat, acoperit de lepră din cap până în picioare. În ceea ce-l priveşte, toate acestea îi erau de ajuns, celelalte priveau pe Dumnezeu.

E un lucru nespus de însemnat, pentru cel ce caută pacea cu îngrijorare, să pătrundă adevărul desfăşurat aici. Atâtea suflete sunt neliniştite din pricină că-şi închipuie, sau voiesc să audă de simţire, de înfăptuire sau de însuşire, în loc să vadă, că leprosul, că stropirea sângelui era tot atât de dumnezeiască şi neatârnată de el ca şi vărsarea acestui sânge. Nu spune: „leprosul să se silească, sa-şi însuşească, sau să facă, şi apoi va fi curat”. Nicidecum. Planul de mântuire era dumnezeiesc; jertfa era dumnezeiască; stropirea sângelui era dumnezeiască; urmarea era dumnezeiască; într-un cuvânt, totul era dumnezeiesc.

Faptul acesta nu înseamnă că trebuie să dispreţuim faptele, sau mai bine, legătura, prin Duhul Sfânt, cu toate urmările lucrării lui Cristos pentru noi. Dimpotrivă: vom vedea în curând ce loc are în economia dumnezeiască. Dar nu suntem mântuiţi prin fapte, după cum nici leprosul nu era curăţit prin ele. Vestea cea buna, care ne mântuieşte, este că „Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scriptură”. Nu se pomeneşte nimic aici despre ceea ce face omul. Fără îndoială, te simţi fericit când faci ceva. Unul de pildă, care era aproape să se înece, este fericit să-şi dea seama că este într-o luntre de scăpare; dar e vădit că el e scăpat prin luntre şi nu prin faptul că îşi dă seama că este scăpat. Tot astfel pentru păcătosul care crede în Domnul Isus. El este mântuit prin moartea şi învierea Domnului Isus. Oare pentru că îşi dă seama? Nu, ci pentru că Dumnezeu spune aşa.

Este „după Scriptură”. Hristos a murit şi a înviat şi, pe temeiul acestui adevăr Dumnezeu declară pe păcătos, curat. Iată ce dă sufletului o pace fără margini. Am a face cu mărturia lui Dumnezeu, pe care nimic n-o poate clinti. Această mărturie este dată chiar pentru însăşi lucrarea lui Dumnezeu. El însuşi a făcut tot ce trebuia, pentru ca eu să fiu declarat curat înaintea ochilor Săi. Iertarea mea nu atârnă nici de faptul că îmi dau seama că o am, nici „pentru faptele făcute în neprihănire”, nu atârnă de aceste fapte, după cum nu atârnă nici de nelegiuirile mele. Într-un cuvânt, atârnă numai de moartea şt de învierea lui Cristos. De unde ştiu? Dumnezeu Mi-o spune. Este „după Scripturi”.

Sunt puţine lucruri care arată într-un chip mai izbitor pornirea înrădăcinată în inimile noastre, către lege, ca faptele, despre care se vorbeşte atât de des. Noi vrem să facem şi noi ceva, adică să fie şi ceva din „eul” nostru, şi, astfel, ne tulburăm pacea şi slobozenia în Cristos. Iată de ce stărui atât de mult asupra frumoasei porunci a curăţirii leprosului, şi în deosebi asupra adevărului cuprins în versetul 7 din capitolul 14. Preotul făcea stropirea cu sânge şi tot el declara că leprosul era curat. La fel este şi cu păcătosul. Din clipa când îşi recunoaşte starea lui adevărată, sângele lui Cristos şi mărturia lui Dumnezeu fac totul şi declară – fără nici o piedecă – pe cel păcătos curat. Dar, îndată ce încep să vorbesc despre ceea ce pot face şi eu, pacea este turburată, inima abătută, sufletul încurcat. Cu cât m-am lepădat mai mult de eul meu, cu atât mă îndeletnicesc mai mult cu Cristos. Aşa cum îl înfăţişează „Scripturile”, şi pacea mea va fi cu atât mai nezdruncinată. Dacă leprosul s-ar fi uitat la el însuşi, când preotul îl declara curat, ar fi găsit el oare vreo îndreptăţire pentru această declaraţie? Fireşte că nu. Stropirea cu sânge era temelia declaraţiei dumnezeieşti, şi nu vreun lucru oarecare la lepros sau în legătură cu el. Leprosul nu era întrebat cum se simte sau ce gândeşte. Nu era întrebat daca îşi dă seama de urâţenia bolii sale. El era un lepros declarat şi era de ajuns. Pentru el se vărsase sângele, şi acest sânge îl curăţea. De unde ştia acest lucru? Pentru că-l simţea? Nu, ci pentru că preotul îi declara, din partea lui Dumnezeu, că este curat. Leprosul era declarat curat pe acelaşi temei, pe care se dă drumul păsării celei vii. Cu acelaşi sânge, care colora penele acestei păsări vii, era stropit şi leprosul. Astfel se încheia pe deplin toată socoteala, cu totul neatârnat de lepros, de gândurile, de simţămintele sau de orice ar fi putut face el. Şi când trecem la ceea ce înfăţişa curăţirea leprosului, adică la ce a făcut Domnul Isus vedem că Domnul nostru Isus Cristos a intrat în cer şi a pus pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu, dovada veşnică a lucrării săvârşite, pe temeiul că reia credinciosul poate intra şi el în cer. Iată un adevăr măreţ? Cu putere dumnezeiască, în stare să gonească din inimile neliniştite orice fel de îndoială, orice teamă, orice gând chinuitor, orice nedumerire. Un Cristos înviat este toată plăcerea lui Dumnezeu, şi în El, este văzut orice credincios. Fie, ca orice suflet trezit să găsească o pace trainică în acest adevăr Izbăvitor! „Cel ce se curăţeşte, trebuie să-şi spele hainele, să-şi radă tot părul, şi să se scalde în apa; şi va fi curat. În urma, va putea să intre în tabără, dar să rămână şapte zile afară din cort” (vers 8). Leprosul, după ce a fost declarat curat, începe să facă ceea ce n-ar fi putut nici măcar încerca să facă mai înainte, adică să se scalde, să-şi spele hainele, să-şi radă tot părul; şi, după ce a făcut toate acestea, el poate să-şi ia locul în tabără, locul văzut şi recunoscut, al legăturilor obşteşti cu Dumnezeul lui Israel, a cărei stare de faţă în această tabără cerea izgonirea leprosului. După ce sângele şi-a făcut lucrarea lui de ispăşire, vine spălarea cu apă, care înfăţişează lucrarea Cuvântului asupra pornirilor, obiceiurilor, purtărilor omului, pentru ca să-i cureţe nu numai înaintea semenilor săi ci să şi poată lua, astfel loc iar în adunare.

Trebuie totuşi să băgăm de seamă că, deşi omul era stropit cu sânge şi spălat cu apă şi, prin urmare, având drept iar la adunare, n-avea voie să intre încă în cortul său. El nu putea să se bucure în totul de drepturile lui personale, care ţineau de starea lui mai adâncă în tabără. Cu alte cuvinte, deşi avea mântuirea prin vărsarea şi stropirea sângelui şi recunoştea Cuvântul, ca dreptarul întregii lui purtări, mai avea încă să fie adus, prin puterea harului, la o legătură strânsă cu Cristos ca să priceapă bine locul şi drepturile deosebite pe care le are în Cristos.

Ce puţin se bagă în seamă tocmai partea aceasta din urmă şi totuşi cât de însemnată este ea pentru cel cu adevărat credincios! Sunt mulţi care cred că sângele lui Cristos este singura temelie a intrării, şi Cuvântul lui Dumnezeu este singurul dreptar şi curăţitor al vieţii lor, al obiceiurilor şi gândurilor lor, şi care cu toate acestea sunt departe de a fi, prin puterea Duhului Sfânt, în legătură strânsă cu tot ce dă Acela al cărui sânge le-a ridicat păcatele şi al cărui Cuvânt trebuie să cureţe vieţile lor de fiecare clipă. Ei au legături văzute, dar nu pe temeiul legăturii personale cu Dumnezeu. Este foarte adevărat că toţi credincioşii sunt în Cristos, şi că deci, au dreptul să se bucure de cele mai înalte adevăruri. Mai mult, ei au Duhul Sfânt, ca putere a legăturii cu Dumnezeu. Toate acestea sunt foarte adevărate; dar nu toţi s-au îndepărtat în întregime de tot ce ţine de firea pământească, lucru foarte însemnat ca să ai o legătură tare şi strânsă cu Cristos, în toate privinţele felului Său de a fi şi a lucrării Sale. De fapt, lucrarea Sa nu va fi gustată din plin decât a opta zi slăvită a învierii şi plecării cu Hristos când vom cunoaşte, aşa cum am fost cunoscuţi. Atunci, fiecare în parte şi toţi laolaltă, vom intra în stăpânirea deplină a legăturii cu Cristos, în toate înfăţişările scumpe ale Fiinţei şi însuşirilor firii Sale, dezvăluite de la versetul 10 până la versetul 20 din capitolul de mai sus. Iată nădejdea pe care o avem dar, chiar de acum, în măsura în care ne socotim morţi, prin credinţă şi prin puterea Duhului, care locuieşte în noi, faţă de firea pământească şi de tot ce ţine de ea, ne putem hrăni şi bucura de Cristos, ca partea sufletelor noastre, în legătura fiecăruia în parte.