Sângele fiind vărsat, preotul îşi putea începe îndată şi în întregime, lucrarea sa. Până aici citim: „Preotul să poruncească” dar acum el însuşi lucrează. Moartea lui Cristos este temelia slujbei Sale preoţeşti. Odată ce a intrat în locul prea sfânt cu însuşi sângele Său, El slujeşte ca Marele nostru Preot, dând sufletului nostru folosinţa tuturor urmărilor scumpe ale lucrării Sale, păstrându-ne pe deplin în starea de neprihănire dumnezeiască în care ne-a aşezat jertfa Sa. „Orice mare preot este pus să aducă lui Dumnezeu daruri şi jertfe. De aceea era de trebuinţă ca şi celălalt Mare Preot să aibă ceva de adus. Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot” (Evrei 8:3-4).

Cu greu am putea avea o înfăţişare desăvârşita a învierii lui Cristos, decât cea care ne este dată în „pasărea vie căreia i se dă drumul pe câmp”. Nu i se dă drumul decât după moartea tovarăşei sale; căci cele două păsări înfăţişează un singur Cristos, în două împrejurări ale lucrării Sale binecuvântate, şi anume, moartea şi învierea Sa. Mii de păsări slobozite n-ar fi folosit la nimic leprosului. Trebuia această pasăre vie, ce se înalţă în ceruri, purtând pe aripile ei mărturia ispăşirii săvârşite, care vestea că lucrarea era sfârşită, locul curăţit şi temelia pusă. Tot astfel este şi cu privire la Domnul nostru Isus Cristos. Învierea Lui vesteşte strălucita biruinţă a mântuirii: „El a înviat a treia zi după Scripturi”. „El a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi”, Lucrul acesta uşurează inima apăsată şi linişteşte cugetul frământat. Scripturile mă încredinţează că Isus a fost pironit pe cruce, încărcat cu păcatele mele, dar aceleaşi Scripturi mă încredinţează că El a ieşit din mormânt fără nici unul din aceste păcate asupra Lui. Şi nu numai atât. Aceleaşi Scripturi mă încredinţează că toţi câţi îşi pun încrederea în Isus Cristos sunt tot aşa de scutiţi de orice învinuire de păcat, ca şi El; nu mai este nici o mânie sau osândă pentru el, după cum nu este pentru El; ei sunt în El una cu El, primiţi în El; însufleţiţi, înviaţi, aşezaţi împreună cu El. Aceasta este binefăcătoarea mărturie a Cuvântului adevărului, aceasta este mărturia lui Dumnezeu care nu poate minţi (Vezi Romani 6:6-11;8:1-4;2Corinteni 5:21;Efes 2:5-6;2Corinteni 2:10-15;1Ioan 4:17).

Unul din cele mai însemnate adevăruri ne este înfăţişat în versetul 6 al acestui capitol. Nu numai că vedem izbăvirea noastră deplină de vina şi osândă, minunat înfăţişată prin pasărea vie căreia i se dă drumul; dar vedem şi întreaga noastră dezrobire de toate momelile pământului şi de toate înrâuririle firii. „Cârmâzul” ne înfăţişează pe cele dintâi, pe când „lemnul de cedru şi isopul” înfăţişează pe cele din urmă. Crucea este sfârşitul tuturor măririlor lumii acesteia. Aşa ne arată Dumnezeu şi credinciosul recunoaşte întocmai: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni 6:14),

Cât despre „lemnul de cedru şi isop”, ne înfăţişează, ca să zicem aşa, cele două margini ale întinsului cuprins al firii pământeşti. Solomon „a vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte pe zid” (1Împăraţi 4:33). De la cedrul cel falnic care împodobeşte coastele Libanului, până la smeritul isop, acestea sunt cele doua margini şi tot ce se cuprinde între ele – firea, în toată întinderea ei, totul este adus supt puterea crucii. Şi astfel credinciosul vede, în moartea lui Cristos, sfârşitul întregii lui vinovăţii, sfârşitul slavei pământeşti şi a tot ce ţine de rânduiala firii, vechea zidire în întregime. Şi cu ce trebuie să se îndeletnicească el? Cu Acela care este înfăţişat prin această pasăre vie, cu penele înroşite de sânge, înălţându-se spre cerurile deschise. Ce lucru scump, măreţ, care îndestulează sufletul! Un Cristos înviat, înălţat în cer, biruitor, proslăvit, care a străbătut cerurile, purtând în Fiinţa Sa sfântă semnele ispăşirii săvârşite. Cu El avem a face. Suntem una cu El. Spre El se îndreaptă toată dragostea lui Dumnezeu. Asupra Lui se revarsă toată bucuria cerului; cântecele îngerilor despre El vorbesc. N-avem nevoie de nici o slavă pământeasca, de nici o momeală firească. Prin moartea lui Cristos le putem vedea puse deoparte pentru totdeauna, împreună cu păcatele noastre. Ne putem uşor lipsi de pământ şi de firea pământească, pentru că am primit în locul lor „bogăţiile nepătrunse care sunt în Cristos”.