De la vers. 21 la 32, avem „legea pentru curăţirea celui ce are o rană de lepră, şi nu poate să aducă tot ce este rânduit pentru curăţirea lui”. Aceasta priveşte jertfele din „ziua a opta” şi nu cele „două păsări vii şi curate”. De altfel nici nu se putea lipsi de acestea din urmă, pentru că ele înfăţişau moartea şi învierea lui Cristos, ca singura temelie pe care Dumnezeu poate primi pe un păcătos ce se întoarce la El. De altă parte, jertfele din „ziua a opta”, înfăţişând legătura sufletului cu Dumnezeu, trebuiesc, într-o oarecare măsură, să se arate prin puterea de înfăptuire a sufletului. Dar, oricare ar putea fi această putere, harul lui Dumnezeu vine în ajutor şi aici cu aceste cuvinte, deosebit de duioase: „după mijloacele Lui”. Şi mai mult, „cele două turturele” dau „săracului” aceleaşi drepturi pe care cei doi miei le dădeau bogatului, pentru că şi unii şi ceilalţi arătau „sângele scump al lui Cristos”, care are o putere nemărginită, ne-stricăcioasă şi veşnică, înaintea lui Dumnezeu. Toţi stăm înaintea lui Dumnezeu pe temelia morţii şi a învierii.

Toţi am fost deopotrivă apropiaţi; dar nu toţi se bucură în aceiaşi măsură de legătura cu Dumnezeu – nu toţi ajung să preţuiască, în aceiaşi măsură, însemnătatea lui Cristos, în toate înfăţişările lucrării Sale. Toţi ar putea, dacă ar voi; dar se lasă amăgiţi, în multe feluri. Lumea şi firea pământească, cu înrâuririle lor, lucrează asupra lor într-un fel vătămător. Duhul este întristat şi ei nu se bucură de Cristos aşa cum ar putea. Daca trăim după îndemnurile inimii noastre fireşti, zadarnic credem că ne-am putea hrăni cu Cristos. Nu, dacă voim să ne hrănim mereu cu Cristos, trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne judecăm pe noi înşine, şi să putem zice: „Nu mai trăiesc eu”. Nu e vorba de mântuire. Nu e vorba de leprosul adus în tabără, locul legăturilor recunoscute. Nicidecum. E vorba numai de legătura sufletului, de măsura în care se bucură el de Cristos. Cât despre această legătură, ea ne este pusă la îndemână în cea mai mare măsură. Putem ajunge la cunoştinţa adevărurilor celor mai înalte; dar, dacă măsura legăturii noastre cu El este mică, harul inimii Tatălui nostru, care nu mustră, şopteşte aceste duioase cuvinte: „După mijloacele lui”. Drepturile fiecăruia sunt aceleaşi, dar destoinicia noastră se poate deosebi; şi, binecuvântat să fie Dumnezeu, când ne înfăţişăm înaintea Lui, toate dorinţele cele mai arzătoare ale firii celei noi sunt împlinite; toate puterile cele mai întinse, ale firii noi, sunt puse în lucrare. Ce bine ar fi ca aceste lucruri să intre, zi de zi, tot mai adânc în sufletele noastre.

Vom sfârşi această parte, spunând câteva vorbe despre lepra dintr-o casă.