Punerea mâinilor arată unirea desăvârşită. Darul şi acela care îl aducea, prin punerea mâinilor, se făceau una; făcându-se una, cel care aducea darul căpăta acelaşi preţ ca şi darul însuşi. Dacă punem lucrul acesta în legătură cu Cristos şi cu credinciosul, vedem unul din adevărurile cele mai de seama, descoperit pe larg în Noul Testament, anume că cel credincios se face una cu Cristos pentru veşnicie: „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1Ioan 4.17;5.20). Pentru fericirea noastră veşnica nu putea fi de ajuns nimic mai puţin de cât aceasta. Acela care nu este în Cristos, este în păcate. Nu este cale de mijloc. Sau eşti în Cristos sau eşti în afară de El, în păcatele tale. Nu poţi fi în parte în Cristos. Chiar dacă între tine şi Cristos este o depărtare numai cât grosimea unui fir de păr, eşti sub osândă şi sub mânie. Dar dacă eşti în El, dimpotrivă, cum este El înaintea lui Dumnezeu, aşa eşti şi tu. „Voi aveţi totul deplin în El” (Colos. 2.10), „plăcuţi în Prea Iubitul Lui” (Efes. 1.6); „mădulare ele trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui” (Efes. 5.30). „Cine se face una cu Domnul este un singur duh cu El” (1Cor 6.17). Aceasta este învăţătura simplă şi lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu. Şi nu este cu putinţă să fie Capul mai plăcut lui Dumnezeu decât mădularele. Capul şi mădularele sunt una. Dumnezeu le socoteşte ca una; aşa dar sunt una. Acest adevăr este în acelaşi timp temelia celei mai mari încrederi şi a celei mai adânci smerenii; ea dă deplina încredere în ziua judecăţii (1Ioan 4.17), ţinând seama că este cu neputinţă să fie ceva de osândit în Acela cu care noi suntem făcuţi una; ea ne face să ne simţim adânc nimicnicia noastră, dat fiind că legătura noastră cu Cristos este întemeiată pe moartea firii omeneşti şi pe nimicirea desăvârşită a tuturor drepturilor şi năzuinţelor ei.

Dacă capul şi mădularele sunt plăcute împreună şi sunt privite ca având aceeaşi stare înaintea lui Dumnezeu, este lămurit că toate mădularele au parte de aceeaşi mântuire, de aceeaşi viaţă, de aceeaşi neprihănire. Nu sunt grade în îndreptăţire şi în înfiere. Copilaşul în Cristos are parte de aceeaşi îndreptăţire ca şi cel care cunoaşte mai mult puterea lui Dumnezeu în viaţa sa. Şi unul şi altul sunt în Cristos; şi după cum este numai o temelie pe care sta viaţa, de-asemenea nu este decât o singură temelie pe care se sprijineşte neprihănirea omului înaintea lui Dumnezeu. Nu sunt nici două vieţi, nici două feluri de neprihăniri înaintea lui Dumnezeu, deşi sunt, fără îndoială, felurite grade de bucurie pentru această neprihănire, felurite grade de cunoaştere a plinătăţii şi a întinderii ei. Adesea, creştinii nu deosebesc bucuria pentru neprihănire de neprihănirea însăşi, care, fiind dumnezeiască, este veşnică, desăvârşită, neschimbată, la adăpost de valurile simţirilor omeneşti.

Mai mult, ceea ce se numeşte înaintare în neprihănire, nu este decât în mintea acelora care nu ştiu ce însemnează a fi făcut neprihănit. Nici unul nu este astăzi mai neprihănit înaintea lui Dumnezeu decât ieri, şi mâine nu va fi mai mult decât azi. Cine este în Cristos, este tot atât de neprihănit aici pe pământ ca şi înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu: este ca Cristos; este curat de tot, după mărturia Domnului Isus însuşi (Ioan 13.10). Ce ar putea să facă el mai mult înainte ca să intre în slava? Va putea să facă şi, dacă merge călăuzit de Duhul, va face mulţi paşi înainte în cunoaşterea şi în bucuria de acest măreţ adevăr; dar cu privire la neprihănire, din clipa în care, prin Duhul Sfânt, cineva a crezut Evanghelie, a trecut de la o stare de nelegiuire şi de osândire la o stare după voia lui Dumnezeu şi de primire înaintea Lui, întemeiată pe lucrarea desăvârşita a lui Cristos, întocmai cum în arderea de tot, primirea celui ce aducea darul era întemeiată pe darul lui însuşi. Nu era vorba de ceea ce era el, ci de ceea ce era jertfa lui. „Dobitocul va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el”.