Dintre toate slujbele pe care avea să le împlinească preotul, după rânduiala Legii lui Moise, nici una nu cerea o băgare de seamă mai răbdătoare şi o alipire mai strânsă de Călăuza dumnezeiască a Cuvântului, decât declararea şi căutarea cum trebuie, a leprei. Lucrul acesta trebuie să fie vădit pentru oricine cercetează cu oarecare băgare de seamă, însemnata parte a cărţii noastre, la care am ajuns.

Două lucruri cereau din partea preotului o deosebită luare aminte, şi anume, neprihănirea adunării şi harul care nu putea să încuviinţeze îndepărtarea unui mădular oarecare, decât pentru pricini arătate lămurit. Sfinţenia nu putea să îngăduie ca un om oarecare, care trebuia îndepărtat, să rămână în adunare; iar, pe de altă parte, harul nu voia ca cineva, care trebuia să facă parte din adunare, să fie izgonit. De aceea, preotul avea cea mai mare nevoie de agerime, de linişte, de înţelepciune, de răbdare, de blândeţe şi de o mare cunoştinţă. Anumite lucruri puteau să pară de mică însemnătate, şi totuşi să fie foarte serioase, iar altele puteau să se asemene cu lepra, fără să fie câtuşi de puţin lepră. Trebuia cea mai mare băgare de seamă şi foarte mult sânge rece. O judecată pripită, o hotărâre dată prea în grabă, putea să aibă cele mai însemnate urmări, fie pentru adunare, fie pentru vreunul din mădularele ei.

Astfel se lămureşte de ce întâlnim aşa de des cuvinte ca acestea: „Preotul să cerceteze” „preotul să închidă şapte zile pe cel cu rana; „a şaptea zi preotul să-l cerceteze iarăşi” „preotul să-l închidă a doua oară încă şapte zile” „preotul să-l cerceteze a doua oară în ziua a şaptea”. Nu trebuia judecat sau hotărât deloc cu grabă. Nu trebuia să-şi facă vreo părere din cele auzite. Cercetarea personală, priceperea preoţească, gândirea liniştită, ascultarea în totul de Cuvântul scris, adică de Călăuza sfântă care nu poate să greşească, toate acestea erau însuşiri pe care preotul trebuia neapărat să le aibă, dacă voia să dea o hotărâre dreaptă pentru fiecare împrejurare. Nu trebuia să se lase călăuzit de gândurile lui, de pornirile lui, de înţelepciunea lui, în vreo privinţă oarecare. Avea îndrumări lămurite în Cuvânt, numai să se supună lui. Fiecare amănunt, fiecare semn, fiecare mişcare, fiecare schimbare, fiecare culoare şi fiecare semn prevestitor, totul era prevăzut, cu o prevedere dumnezeiască, astfel că preotul n-avea decât să cunoască bine Cuvântul şi să se supună lui întocmai, în toate privinţele, ca să înlăture mii de greşeli.

Să cercetăm acum boala leprei, pe om, pe îmbrăcăminte sau pe casă. Din punctul de vedere al celor ce se văd, nimic nu poate fi mai dezgustător ca această boală; şi fiindcă ea nu se putea vindeca atunci când era pe om, înfăţişează o icoană dintre cele mai vii şi înfricoşătoare a păcatului în noi, a păcatului în felurite împrejurări prin care trecem, a păcatului în Biserica lui Dumnezeu. Ce învăţătură pentru suflet, ca o boală atât de îngrozitoare şi înjositoare să fie folosită pentru a înfăţişa răul moral, fie într-un mădular al Bisericii lui Dumnezeu, fie în împrejurările în care se găseşte unul din mădularele ei, fie chiar în Biserica însăşi.

1. Mai întâi, în ce priveşte lepra la un om, sau, cu alte cuvinte, răul moral sau ceea ce putea să pară rău la un mădular al Bisericii, este ceva foarte Însemnat, ceva care cere cea mai mare veghere şi toată grija din partea tuturor celor ce au pe inimă binele sufletelor şi slava lui Dumnezeu, care este părtaşă la buna stare şi la neprihănirea Bisericii Sale ca trup şi a fiecărui mădular în parte.

E de mare însemnătate să vedem că, pe când lepra şi rânduielile curăţirii se potrivesc, într-un înţeles mai larg oricărui păcătos, totuşi aici lepra este înfăţişată în legătură cu cei care alcătuiau poporul recunoscut al lui Dumnezeu. Omul pe care-l vedem aici supus cercetării preotului, este un mădular al Bisericii lui Dumnezeu. E bine să se înţeleagă lucrul acesta. Biserica lui Dumnezeu trebuie păstrată curată, pentru că ea este locuinţa Sa. Nici un lepros nu poate locui înăuntrul locuinţei sfinte a lui Dumnezeu.

Dar atunci, luaţi în seamă grija, băgarea de seamă şi răbdarea la care e îndemnat preotul, de teamă ca nu cumva să fie socotit ca lepră ceva care nu era lepră, sau să fie îngăduit ceva ce era într-adevăr lepră. Mai multe boli puteau să pară „pe piele” locul arătării bolii „ca o rană de lepră”, care, după o cercetare cu băgare de seamă a preotului, se dovedeau că sunt numai la faţă. Lucrul acesta trebuia să-l ţină în seamă cu multă grijă. Putea să se ivească vreo bubă pe piele, dar, deşi cerea îngrijirea celui ce lucra pentru Dumnezeu, nu era totuşi într-adevăr o necurăţie. Şi, cu toate acestea, ceea ce nu părea decât o bubă deasupra pielii, putea să ajungă ceva mai adânc decât pielea şi să înrâurească părţile lăuntrice ale trupului. Lucrul acesta cerea din partea preotului cea mai mare îngrijire (vezi versetele 2-11). O mică neîngrijire, o uşoară uitare putea să aibă urmări păgubitoare: molipsirea adunării întregi prin îngăduirea unuia cu adevărat lepros, sau îndepărtarea unul adevărat mădular al Israelului lui Dumnezeu, din pricina vreunei bube numai deasupra pielii.

În toate acestea, sunt o mulţime de învăţăminte pentru copiii lui Dumnezeu. Este o deosebire între slăbiciunile personale şi lucrarea hotărâtă a răului între cusururile şi lipsurile în purtare şi lucrarea păcatului în cei credincioşi. Fără îndoială, trebuie să veghem asupra slăbiciunilor noastre; căci, dacă nu ne păzim de ele şi nu le judecăm, ele pot ajunge izvorul unui rău sigur (vers 14-28). Tot ce ţine de firea pământească trebuie judecat şi dat la o parte. Nu trebuie să avem nici o îngăduinţă pentru slăbiciunile personale din noi înşine, deşi trebuie să fim foarte îngăduitori cu slăbiciunile altora. Să luăm, spre pildă, o fire care se supără lesne. La mine trebuie s-o judec, la un altul trebuie s-o iert. La fel cu „umflătura albă” a israelitului (vers 19-20), ea poate ajunge izvorul unei adevărate necuraţii, pricina unei îndepărtări din adunare. Orice slăbiciune, de orice fel ar fi, trebuie privegheată, de teamă să nu ajungă o pricină de păcătuire. „Un cap pleşuv” nu dovedea că este lepră, dar lepra se putea ivi şi, prin urmare, trebuia să se ia măsuri.

Multe lucruri pot să nu fie păcate în ele însele, dar pot ajunge un prilej de păcătuire, dacă nu iei bine seama. Şi nu e vorba numai de ceea ce numim noi pete, cusururi şi slăbiciuni personale, dar chiar şi de ceea ce ar putea fi fala noastră. Zeflemeaua, vioiciunea minţii, veselia, pot ajunge izvorul şi mijlocul întinăciunii. Fiecare are ceva de care trebuie să se păzească, ceva asupra căruia trebuie să vegheze neîncetat. Ce fericiţi suntem că ne putem bizui pe o inimă de Tată, cu privire la toate aceste lucruri. Avem îngăduinţa scumpă de a ne putea înfăţişa, oricând, în faţa iubirii neobosite, totdeauna primitoare, care nu ne leapădă niciodată şi nu mustră pentru ca să spunem tot ce avem pe inimă, să luăm har ca să fim ajutaţi în toate nevoile şi să câştigăm, o biruinţă desăvârşită asupra tuturor. N-avem de ce să fim deznădăjduiţi, câtă vreme vedem scris pe uşa vistieriei Tatălui nostru: „El dă un har şi mai mare”. Scumpă făgăduinţă! Ea nu are margini, este fără fund şi fără hotare.

Vom vedea acum ce se întâmpla când rana de lepră era bine cunoscuta. Dumnezeul lui Israel putea îngădui slăbiciunile, cusururile şi petele; dar, din clipa în care toate acestea erau pricina întinăciunii, fie la cap, fie la barbă, fie la frunte sau în orice altă parte, adică lepra, cel lepros nu mai putea fi îngăduit în sfânta adunare. „Leprosul, atins de această rana, să-şi poarte hainele sfâşiate, şi să umble cu capul gol; să-şi acopere barba, şi să strige: „Necurat”. „Necurat”. Câtă vreme va avea rana, va fi necurat: este necurat. Să locuiască singur; locuinţa lui să fie afară din tabără” (versetele 45-46). Iată starea leprosului, îndeletnicirea leprosului, locul leprosului. Hainele sfâşiate, capul gol, barba acoperită, strigând: Necurat! Necurat! şi locuind afară din tabără, în singurătatea pustiului nemărginit şi înfricoşător. Ce putea fi oare mai umilitor, mai apăsător? „Să locuiască singur”. Nu era vrednic de legătura şi părtăşia cu semenii săi. El era izgonit din singurul loc, în lumea întreagă, unde era cunoscută şi simţită starea de faţă a lui Dumnezeu.

Cititorule, sărmanul lepros părăsit de toţi înfăţişează pe acela în care îşi face păcatul lucrarea. Într-adevăr, cum vom vedea în curând, aici nu este vorba de un păcătos pierdut, prăpădit, vinovat şi osândit, care, prin urmare, este fiinţa cea mai îndreptăţită pentru iubirea lui Dumnezeu şi pentru sângele lui Hristos. Nu, ci vedem în leprosul pus deoparte, un om în care păcatul lucrează cu putere, un om în care se găseşte lucrarea vădită a răului. Iată ce întinează şi îndepărtează de la bucuria stării de fată a lui Dumnezeu şi de la părtăşia sfinţilor. Câtă vreme păcatul lucrează cu putere, nici vorbă nu poate fi de legătură nici cu Dumnezeu, nici cu poporul Său. „Să locuiască singur; locuinţa lui să fie afară din tabără”. Până când? „Câtă vreme va avea rana” Da, da, păcatul este lovitura de moarte dată legăturii cu Dumnezeu. Orice înfăţişare ar vrea omul să dea vieţii lui din afara, printr-o evlavie numai de forma şi o slujbă rece, legătură cu Dumnezeu nu poate avea câtă vreme păcatul lucrează în el. Şi n-are a face felul sau mărimea răului; fiindcă, dacă n-ar avea decât greutatea unei pene, daca n-ar fi decât un gând uşor, el tot trebuie să împiedece legătura cu Dumnezeu şi chiar s-o rupă câtă vreme este la lucru. Numai când înmugureşte, când iese la iveală şi când se descopere în întregime, poate fi dat la o parte cu totul prin harul lui Dumnezeu şi prin sângele Mielului.

Faptul acesta ne duce la unul din cele mai însemnate lucruri în legătură cu leprosul, lucru care poate părea ciudat de tot tuturor celor care nu înţeleg felul cum lucrează Dumnezeu cu păcătoşii. „Dacă lepra va face o spuzeală pe piele, şi va acoperi toată pielea celui cu rana, din cap până în picioare, pretutindeni pe unde-şi va arunca preotul privirile, preotul să-l cerceteze; şi, dacă va vedea că lepra a acoperit tot trupul, să, declare curat pe cel cu rana: fiindcă s-a făcut toată albă, el este curat” (Cap. 13:12-13). Din clipa în care păcătosul îşi ia adevăratul loc înaintea lui Dumnezeu, starea lui este lămurită pe dea-ntregul. Îndată ce întreaga lui fiinţă este dată la iveală, aşa cum este, nu mai este, nici o greutate. Păcătosul poate să treacă prin încercări dureroase înainte de a ajunge în această stare, încercări, care nu sunt decât urmarea ne recunoaşterii stării lui adevărate de a mărturisi „tot adevărul” cu privire la ceea ce este; dar, chiar din clipa când este hotărât să zică din toată inima: „aşa cum sunt”, harul fără plată al lui Dumnezeu se coboară până la el. „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii” (Psalmul 32:3-4). Cât a ţinut deci această stare dureroasă? Până când lucrarea dinăuntru a fost dată în totul pe faţă. „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile. Şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (vers 5). Este foarte însemnat să luăm seama la înlănţuirea lucrărilor lui Dumnezeu faţă de cel lepros, din clipa când anumite semne pe locul arătării rănii trezeau bănuieli, până când boala acopere pe om în întregime „din cap până în picioare”. Nu era nici grabă, nici nepăsare. Totdeauna Dumnezeu intră la judecată cu un pas domol şi măsurat; dar, când intră, El trebuie să judece după drepturile firii Sale. El poate cerceta cu răbdare; El poate aştepta „şapte zile” şi, dacă cea mai uşoară schimbare se iveşte în semnele bolii, El poate aştepta „alte şapte zile” dar, din clipa când e dovedită dea binele lucrarea leprei, El nu mai poate fi îngăduitor: „Locuinţa lui să fie afară din tabără” Până când? Până când boala s-a arătat peste tot trupul. „Dacă va vedea că lepra a acoperit tot trupul, să declare curat pe cel cu rana”.

Acesta este punctul cel mai de preţ şi cel mai însemnat. Cea mai mică pată de lepră nu era îngăduită înaintea ochilor lui Dumnezeu; şi totuşi, când omul era acoperit de lepră în întregime, din cap până în picioare, el era declarat curat, adică era o fiinţă îndreptăţită să aibă parte de harul lui Dumnezeu şi de sângele ispăşitor.

Tot astfel se întâmplă şi cu păcătosul. Dumnezeu „are ochii aşa de curaţi că nu pot să vadă râul şi nu pot privi nelegiuirea” (Habacuc 1:13); şi cu toate acestea, din clipa în care un păcătos îşi ia adevăratul loc înaintea lui Dumnezeu, adică vede că este cu totul pierdut, vinovat şi necurat, ne având nici măcar un singur locşor asupra căruia ochiul Sfinţeniei fără margini Să se poată opri cu plăcere, ca o fiinţă atât de rea cum nici nu poate fi alta mai rea-chiar din această clipă, toată socoteala este încheiată îndată, pe deplin şi dumnezeieşte. Harul lui Dumnezeu are a face cu păcătoşii; şi când mă recunosc păcătos mă recunosc ca unul din acei pentru care a venit Cristos ca să mântuiască. Cu cât cineva îmi va arăta mai lămurit că sunt un păcătos, cu atât el va dovedi mai cu tărie dreptul meu la dragostea lui Dumnezeu şi la lucrarea lui Cristos. Cristos „de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1Petru 3:18). Deci, dacă eu sunt „nelegiuit”, sunt unul dintre acei pentru care Cristos a murit, şi am drept la toate roadele morţii Sale. „Nu este nici un om neprihănit pe pământ” – şi pentru că eu sunt „pe pământ”, este lucru vădit că sunt „nelegiuit” – şi că Cristos a murit pentru mine, a suferit pentru păcatele mele. Deci, pentru că Cristos a murit pentru mine, eu am dreptul să mă bucur îndată de roadele jertfei Sale. Nici nu poate fi ceva mai lămurit nu e nevoie de nici o opintire ca să fie înţeles. Eu nu sunt chemat să fiu altceva decât ce sunt. Nu e treaba mea să simt, să încerc sau să fac ceva. Cuvântul lui Dumnezeu mă încredinţează că Cristos a murit pentru mine, aşa cum sunt; şi dacă El a murit pentru mine, eu sunt la adăpost, după cum este şi El însuşi. Nimeni nu este împotriva mea. Cristos a făcut tot ce trebuia. Nu numai că El a suferit pentru „păcatele” mele, dar a „ridicat păcatul”. El a nimicit întreaga zidire în care mă aflam, ca un copil al celui dintâi Adam, şi m-a pus într-o zidire nouă prin legătura cu El însuşi: şi, astfel, stau înaintea lui Dumnezeu, scăpat de orice învinuire a păcatului şi de orice teamă de judecată.

„Aşa cum sunt, Isuse, vin, Căci pentru mine ai murit, Fiindcă îmi zici să vin, eu vin. Mântuitorule, eu vin!”

De unde ştiu eu că sângele Lui a curs pentru mine? Din Scriptură. Izvor binecuvântat al cunoştinţei, sigur şi veşnic! Cristos a suferit pentru păcate. Eu am păcate. Cristos a murit, „El, Cel neprihănit pentru cei nelegiuiţi”. Eu sunt nelegiuit. Aşa dar, moartea lui Cristos, este pentru mine, ca şi cum aş fi singurul păcătos pe pământ. Nu e vorba de ceea ce simt eu, sau de ceea ce gândesc eu. Multe suflete sunt frământate în privinţa aceasta. De câte ori nu auzim spunându-se: „Oh! Eu cred că Hristos a murit pentru păcătoşi, dar nu pot fi sigur că păcatele îmi sunt iertate. Nu pot să mă folosesc, nu pot să iau pentru mine, nu pot să mă bucur de binefacerea morţii lui Cristos”. Toate acestea ţin de „eu” şi nu de Cristos. Este simţirea, nu Scriptura. Dacă vom cerceta Sfânta Scriptură de la un capăt la altul, nu vom găsi nici o slovă care să spună că suntem mântuiţi prin ceea ce simţim noi, sau ce gândim noi. Evanghelia este pentru toţi câţi se recunosc pierduţi. Cristos a murit pentru păcătoşi. Tocmai ce sunt eu. Aşa dar, El a murit pentru mine. De unde ştiu aceasta? Pentru că simt? Deloc. De unde dar? Din Cuvântul lui Dumnezeu: „Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; El a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:3-4). Astfel, totul este „după Scripturi”. Dacă ar fi fost după simţirea noastră, am fi nişte nenorociţi, căci simţirile noastre, rareori, sunt aceleaşi într-o zi întreagă.„Cuvântul Tău, Doamne dăinuieşte în veci în ceruri. Tu ai înălţat Cuvântul Tău mai presus de Numele Tău”.

Fără îndoială, e un lucru minunat să simţi şi să înfăptuieşti; dar, dacă punem aceste lucruri în locul lui Cristos, nu le vom avea nici pe ele, nici pe Cristos care le dă. Dacă mă îndeletnicesc cu Cristos, voi fi fericit; dar, dacă pun fericirea mea în locul lui Cristos, nu voi avea nici pe una, nici pe cealaltă Aceasta este starea tristă a mii de suflete. În loc să se sprijine pe tăria nezguduită a Scripturilor, ei privesc mereu în inimile lor. Iată ce-i face totdeauna nesiguri, şi, prin urmare, mereu nefericiţi. O stare de îndoială, e o stare de chin. Dar cum pot oare ieşi din îndoielile mele? Numai încrezându-te în tăria dumnezeiască a Scripturii. Despre cine mărturiseşte Scriptura? Despre Cristos (Ioan 5). Ea mărturiseşte că Cristos a murit pentru păcatele noastre şi că a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi (Romani 4). Acelaşi Cuvânt, care îmi spune că sunt nelegiuit îmi spune şi că Cristos a murit pentru mine. Nimic nu poate fi mai lămurit. Dacă n-aş fi păcătos, moartea lui Cristos nu mi-ar folosi la nimic; dar, deoarece sunt păcătos, ea este tocmai ce-mi trebuie. Dacă privesc la mine sau la altceva ce are vreo legătură cu mine, e limpede că n-am prins întreg înţelesul duhovnicesc din Levitic 13:12-13. N-am venit la Mielul lui Dumnezeu, „aşa cum sunt”. De abia când leprosul, este acoperit de lepră din cap până în picioare, este cum trebuie să fie. Atunci, şi numai atunci, harul îl poate întâmpina. „Preotul să-l cerceteze; şi dacă va vedea că lepra a acoperit tot trupul, să declare curat pe cel cu rana: fiindcă s-a făcut toata albă, el este curat”. Scump adevăr „Unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult”.

Câtă vreme mă gândesc că e un singur loc ne acoperit de înfricoşătoarea boală, însemnează că n-am sfârşit cu mine însumi. Numai când adevărata mea stare îmi este pe dea-ntregul dezvăluită, înţeleg într-adevăr ce însemnează mântuirea prin har.