Moartea lui Cristos, sub cele două mari înfăţişări ale ei, ne este arătată aici, ca singurul lucru care putea răspunde păcatului legat de naşterea firească a omului şi să-l ridice pe deplin. Arderea de tot închipuie moartea lui Cristos, după cerinţele lui Dumnezeu; jertfa pentru păcat, de altă parte, închipuie moartea lui Cristos în legătură cu nevoile păcătosului.

„Dacă nu poate să aducă un miel, să ia două turturele sau doi pui de porumbel, unul pentru arderea de tot, altul pentru jertfa de ispăşire. Preotul să facă ispăşire pentru ea şi va fi curată”. Numai vărsarea de sânge putea să curăţească. Crucea este singurul leac pentru neputinţa şi păcătoşia omului. Pretutindeni unde această lucrare minunată este înţeleasă, prin credinţă, aduce o curăţire deplină. Dacă această înţelegere e slabă, credinţa poate fi şovăitoare, urmările pot fi sărăcăcioase; dar, cititorul să-şi aducă aminte, pentru bucuria şi mângâierea sufletului său, că nici adâncimea încercărilor sale, nici tăria credinţei, nici puterea lui de înţelegere, nu curăţeşte; ci numai preţul dumnezeiesc, puterea veşnică a sângelui lui Cristos. Adevărul acesta dă sufletului o pace adâncă. Jertfa de pe cruce este aceeaşi pentru fiecare mădular al Israelului lui Dumnezeu, oricare ar fi locul său în adunare. Duioasele îngrijiri ale Dumnezeului îndurării se văd în faptul că sângele unei turturele avea tot atâta putere pentru cel sărac, ca şi sângele unui miel pentru cel bogat. Întregul preţ al lucrării ispăşitoare era păstrat şi arătat la fel prin amândouă darurile. Dacă n-ar fi fost aşa, israelitul sărac, care trebuia să aducă darurile cerute de lege pentru curăţire, ar fi putut sa strige deznădăjduit, privind multele turme ale vreunui vecin bogat: „Vai ce să mă fac? Cum voi fi curăţit? Cum voi putea să-mi capăt iarăşi locul şi drepturile în adunare? Eu nu am nici turme, nici vite. Eu sunt sărac şi nenorocit”. Dar, binecuvântat să fie Dumnezeu, căci şi pentru o asemenea împrejurare, El gândise totul. Un pui de porumbel sau o turturea era de ajuns. Acelaşi har desăvârşit şi minunat se arată pentru lepros în capitolul 14 al Leviticului: „Daca este sărac şi nu poate să aducă toate aceste lucruri, atunci să ia… etc. Apoi să aducă una din turturele sau un pui de porumbel, cum va putea, unul ca jertfă de ispăşire, şi altul ca ardere de tot. Aceasta este legea pentru curăţirea celui ce are o rană de lepra, şi nu poate să aducă tot ce este rânduit pentru curăţirea lui” (versetele 21, 30-32).

Harul găseşte pe păcătos în orice loc şi în orice stare s-ar afla. Sângele ispăşitor poate fi folosit de cel mai smerit, de cel mai sărac şi de cel mai slab. Toţi cei ce au nevoie de el, îl pot avea. Şi ce are a face „dacă e sărac?” Trebuie să fie înlăturat? O! nu, Dumnezeul lui Israel nu putea să se poarte astfel cu săracii şi cu nevoiaşii. Este o mare îmbărbătare pentru toţi aceştia în cuvintele: „După mijloacele lui… cum va putea”. Ce har desăvârşit! „Evanghelia este vestită săracilor”. Nimeni nu poate zice: „sângele lui Cristos nu-mi era la îndemână”. Se poate pune întrebarea aceasta fiecăruia. „Cât de aproape ai voii să-ţi fie adus acest sânge? „Eu îmi apropii neprihănirea, nu este departe”, zice Domnul (Isaia 46:13). Cât este ea de „aproape?” Atât de aproape că este pentru „cel ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit” (Rom. 4:5). Şi încă: „Cuvântul este aproape de tine”. Cum „aproape?” Atât de aproape că: „Dacă mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom. 10:8-9). La fel avem şi această frumoasă poftire: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani” (Isaia 55:1).

Ce har fără seamăn străluceşte în cuvintele acestea: „celui care nu lucrează”, şi „chiar şi cel ce n-are bani!” Pe cât sunt de potrivnice firii lui Dumnezeu, pe atât sunt de potrivite firii omului. Mântuirea este tot atât de fără plată ca şi aerul pe care-l tragem în piept. Oare noi am făcut aerul? Nu, dar noi ne bucurăm de el, şi folosindu-l, putem trăi şi lucra pentru Acela care l-a făcut. La fel este şi cu mântuirea. O primim fără să facem nimic. Ne bucurăm de bogăţiile Altuia; ne odihnim pe lucrarea făcută de Altul; ba mai mult, hrănindu-ne şi odihnindu-ne astfel pe ea, suntem puşi în stare să lucrăm pentru Acela prin a cărui lucrare avem pace şi din bogăţiile căruia ne împărtăşim. Aici se vede învăţătura Evangheliei cu totul potrivnică Legii; o învăţătură neînţeleasă pentru cei de sub lege, dar foarte lămurită pentru credinţă. Harul dumnezeiesc se îngrijeşte de nevoile celor ce „nu pot” să îngrijească de ei înşişi.

Dar mai găsim o învăţătura de preţ în acest capitol din Levitic. Vedem nu numai harul lui Dumnezeu întins săracilor, dar asemănând cele din urmă versetele din Luca 2:24, vedem până la ce adâncime se coboară Dumnezeu pentru ca să arate acest har. Domnul Isus Cristos, Dumnezeu arătat în trup, Mielul fără cusur şi fără prihană, Sfântul care n-a cunoscut păcatul, „s-a născut dintr-o femeie”, şi această femeie, taină minunată, după ce a purtat în pântecele ei şi a dat naştere acestui trup omenesc, curat, desăvârşit, sfânt şi fără prihană, a trebuit să se supună rânduielilor obişnuite şi să-şi împlinească zilele de curăţire, după Legea lui Moise. Vedem harul dumnezeiesc nu numai în faptul că a trebuit să se curăţească astfel, dar şi în felul cum a împlinit această rânduială. „Şi ca să aducă jertfă, o pereche de turturele sau doi pui de porumbei, după cum este poruncit în legea Domnului”. Această împrejurare ne învaţă că aşa zişii părinţi ai Domnului Isus erau atât de săraci, încât au fost siliţi să se folosească de duioasa îngăduinţă făcută celor ce n-aveau putinţa să aducă „un miel ca jertfă”. Ce gând Domnul slavei, Dumnezeul Atotputernic, Stăpânul cerului şi al pământului, Acela care are „toate fiarele munţilor cu miile lor”, şi toate bogăţiile lumii, vine în lumea aceasta, pe care El a făcut-o, în împrejurările grele ale unei vieţi sărăcăcioase. Rânduiala levitică era îngăduitoare cu săracii, mama lui Isus s-a folosit de ea. Avem aici o lecţie însemnată. Domnul Isus nu Şi-a făcut intrarea în lume în mijlocul celor mari şi de neam ales. El a fost un om cu totul sărac. El a trăit printre săraci. „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Cristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2Corinteni 8:9).

Să ne hrănim cu bucurie, neîncetat, din acest har scump al Domnului nostru Isus Cristos, prin care am fost îmbogăţiţi în timp şi în veşnicie! S-a dezbrăcat pe Sine, ca să fim noi îmbrăcaţi. A murit, ca să ne dea viată. În măreţia harului Sau, S-a coborât din înălţimea slavei dumnezeieşti până în adâncimile sărăciei omeneşti pentru ca să ne ridice din gunoiul stricăciunii fireşti şi să ne dea un loc veşnic printre voievozii norodului Său. Simţământul acestui har, născut în inimile noastre prin puterea Duhului Sfânt, să ne silească să ne predăm în totul Aceluia căruia îi datorăm fericirea noastră de acum şi cea veşnică, bogăţiile noastre, viaţa noastră, totul!