Această scurtă împărţire a Leviticului ne dă, în felul său, o îndoită lecţie a „căderii omului şi a leacului lui Dumnezeu”. Cu toate că forma are o înfăţişare deosebită, învăţătura este cât se poate de lămurită şi potrivită să ne atragă atenţia. Ea este, în acelaşi timp, foarte umilitoare dar şi minunat de mângâietoare. Scopul oricărei părţi din Scriptura, lămurită, fără înconjur şi însuşită de sufletul nostru prin puterea Duhului Sfânt, este să ne aducă, fără voia noastră, la Cristos.

Pretutindeni unde vedem firea noastră căzută, în orice vreme am privi-o, fie la zămislirea ei, la naştere sau în orice altă stare din întreaga ei viaţă, din pântece până la sicriu, ea poartă pecetea slăbiciunii şi a întinăciunii. Şi adevărul acesta se uită adesea în mijlocul strălucirii, măreţiei bogăţiilor şi deşertăciunilor vieţii omeneşti. Inima omului scorneşte multe mijloace cu care sa-şi acopere ticăloşia. Ei caută, în multe feluri, să-şi împodobească, să-şi poleiască goliciunea şi să se îmbrace cu înfăţişarea puterii şi a slavei; dar toate acestea nu sunt decât deşertăciune. Este de ajuns să-i vezi, la intrarea lui în lume, ca o făptură sărmană şi neputincioasă, sau când părăseşte lumea, ca să ia loc sub gliile văilor, pentru a avea dovada cea mai puternică de nimicnicia întregii lui îngâmfări, de deşertăciunea întregii lui măriri. Cei a căror trecere prin această lume a fost luminată de ceea ce omul numeşte slavă, au intrat în lume goi şi slabi şi au părăsit-o prin boală şi moarte.

Dar nu e numai atât. Partea omului, însuşirea cu care se naşte, nu este numai starea de neputinţă; mai este încă şi păcatul. Iată, zice Psalmistul:, „că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5). „Cum ar putea cel născut din femeie să fie curat?” (Iov 25:4). În capitolul 12 învăţăm că naşterea unui „copil de parte bărbăteasca” făcea pe mamă „şapte zile” necurată, trebuind ca încă treizeci şi trei de zile să nu se ducă la sfântul locaş; aceste două soroace erau îndoite când se năştea o „fată”. Oare toate acestea nu ne vorbesc nimic? Nu putem scoate de aici o învăţătură care să ne smerească? Nu ne învaţă ele oare, într-o vorbire uşor de înţeles, că omul este „un lucru necurat” şi că îi trebuie sângele ispăşitor pentru al curăţi? Omul îşi închipuie că se poate mântui singur. El laudă cu îngâmfare vrednicia firii omeneşti. El poate să-şi dea ifose şi să se semeţească trecând prin viată dar, dacă ar voi să-şi dea osteneala să cugete o clipă şi să se gândească temeinic la acest scurt capitol 12, mândria, deşertăciunea, vrednicia şi îndreptăţirea sa, s-ar topi pe dată, şi, în locul lor, ar putea găsi adevărata temelie a oricărei vrednicii, ca şi temelia neprihănirii dumnezeieşti, în crucea Domnului nostru Isus Cristos.

În acest capitol, umbra crucii trece pe dinaintea noastră sub o îndoita înfăţişare: întâi, în tăierea împrejur a „copilului de parte bărbătească”, prin care era socotit drept un mădular al Israelului lui Dumnezeu şi, al doilea, în arderea de tot şi jertfa pentru păcat, prin care mama era curăţită de orice necurăţie, pusă iarăşi în drepturile ei şi făcută din nou vrednică să se poată apropia de sfântul locaş şi să fie pusă în legătură cu lucrurile sfinte.