Tot astfel, unghia despicată nu era de ajuns, dacă nu era însoţită de rumegare: „Să nu mâncaţi porcul, care are unghia despicată şi copita despărţită, dar nu rumegă; să-l priviţi ca necurat” (vers 7). Intr-un cuvânt, aceste două lucruri erau nedespărţite pentru orice dobitoc curat; în ce priveşte înţelesul duhovnicesc, el este de cea mai mare însemnătate din punct de vedere practic. Viaţa lăuntrică şi umblarea dinafară trebuiesc să meargă împreună. Un om poate să dea dovadă că iubeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi că se hrăneşte din el, că-l cercetează cu de-amănuntul şi-l rumegă, că-l face păşunea sufletului său; dar, dacă urmele umbletului său pe cărarea vieţii nu sunt acelea pe care le cere Cuvântul, el nu este curat. Şi de altă parte, un om poate să pară că umblă întocmai cum ar trebui, ca fariseul, dar, dacă umbletul său nu este urmarea vieţii ascunse pe care o hrăneşte cu Dumnezeu, nu are nici un preţ. Înăuntru trebuie să fie lucrarea dumnezeiască, ce ia şi rumegă bogata păşune a Cuvântului lui Dumnezeu, fără care urma paşilor nu va folosi la nimic. Însemnătatea fiecăruia din aceste semne deosebitoare atârnă de legătura nedespărţită dintre ele.

Lucrul acesta ne sileşte să ne aducem aminte de o parte foarte însemnată din epistola întâia a lui Ioan, în care apostolul ne dă două însuşiri, după care putem cunoaşte pe cei ce sunt din Dumnezeu: „Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său” (1Ioan 3:10). Avem aici cele două mari laturi ale vieţii veşnice, pe care le au toţi adevăraţii credincioşi, anume: „neprihănirea” şi „iubirea”, semnul din afară şi dinăuntru. Amândouă trebuie să fie împreună. Unii creştini sunt în totul pentru iubire; alţii pentru neprihănire. După Dumnezeu, una nu poate merge fără cealaltă. Dacă ceea ce numim dragoste este fără o viaţă trăită în neprihănire, nu va fi de fapt decât o stare de suflet slabă şi molatecă, ce va îngădui tot felul de greşeli şi de rele. Iar dacă ceea ce numim dreptate şi neprihănire este fără dragoste, va da o stare de suflet aspră, mândră, făţarnică, iubitoare de sine, mulţumindu-se cu temelia ticăloasă a „vazei” şi bunului nume personal. Dar acolo, unde viaţa dumnezeiască lucrează cu putere, se va găsi totdeauna dragostea lăuntrică unită cu o adevărată viaţă sfântă. Aceste două însuşiri sunt de neapărată trebuinţă pentru adevărata viaţă creştină. Trebuie să avem dragoste pentru tot ceea ce este din Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, să avem sfinţenia, care se dă înapoi cu groază dinaintea a tot ce este de la Satana.