Înainte de a sfârşi capitolul 11 din Levitic, îl putem pune alături cu folos pentru sufletele noastre, cu capitolul 10 din Fapte, versetele 11-16. Ce ciudat trebuie sa i se fi părut lui Petru, care fusese crescut din copilărie, după rânduielile Legii lui Moise, să vadă coborându-se din cer un vas, „în care se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare şi târâtoare de pe pământ şi pasările cerului”; şi nu numai să vadă acest vas astfel umplut, dar să şi audă un glas zicând: „Petre, şcoală-te, taie şi mănâncă”. Minunat lucru. Ce? Nici o cercetare a unghiilor şi a obiceiurilor? Nu era nevoie: vasul şi cuprinsul lui se coborâseră din cer. Era destul. Iudeul putea să se pună la adăpostul poruncitor Legii şi să strige: „Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat” dar valul de har dumnezeiesc se ridica cu măreţie peste aceste piedici, pentru ca să îmbrăţişeze în lărgimea lui „tot felul” de lucruri pe care să le ridice la cer, în puterea şi greutatea acestor cuvinte de preţ: „Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat”. Puţin interesează cuprinsul vasului, dacă Dumnezeu îl curăţise. Făcătorul cărţii Leviticului venea să înalţe gândurile slujitorului Său, peste marginile pe care le ridicase această carte până la întreaga măreţie a harului ceresc. Voia să-l înveţe că adevărata curăţie, pe care o cere cerul, nu mai trebuia să stea în faptul de a rumega, de a avea unghia despicata sau în alte semne cerute de lege; ci în spălarea în sângele Mielului, care curăţeşte de orice păcat, şi face pe credincios atât de curat ca să poată păşi pe drumurile de safir ale locaşurilor cereşti. Era o lecţie aleasă, dată unui Iudeu. Era o lecţie dumnezeiască, la lumina căreia umbrele vechii economii trebuiau să piară. Mâna harului Celui Atotputernic a deschis poarta împărăţiei, dar nu ca să primească orice ar fi necurat. Nimic întinat nu poate intra în cer; şi semnul, după care se putea cunoaşte curăţia, nu trebuia să mai fie o unghie despicată, ci numai acesta: „Ce a curăţit Dumnezeu”. Când Dumnezeu curăţeşte pe un om, hotărât că acesta trebuie să fie curat. Petru trebuia să fie trimis ca să deschidă împărăţia şi Neamurilor, după cum o deschisese Iudeilor, şi inima lui de Iudeu avea nevoie să fie lărgită. El avea nevoie să se înalţe deasupra umbrelor trecutului, în lumina strălucitoare care împrăştia raze dintr-un cer deschis prin jertfa deplină ce fusese adusă. El avea nevoie să iasă din făgaşul îngust al iudaismului şi să fie purtat pe întinsul mării de har, care trebuia să se verse peste o întreagă lume pierduta. De asemenea trebuia să înveţe că măsura, care trebuia să hotărască adevărata neprihănire, nu mai era trupească, ceremonială şi pământească, ci duhovnicească, morală şi cerească. Cu drept cuvânt, putem spune că pe acoperişul casei lui Simon tăbăcarul, apostolul celor tăiaţi împrejur a învăţat nişte lecţii însemnate. Se înţelege că ele erau bune să îmblânzească, să lărgească şi să înalţe un suflet, care fusese crescut în mijlocul înrâuririlor înguste ale sistemului iudeu. Binecuvântăm pe Domnul pentru aceste lecţii. Îl binecuvântăm pentru frumoasa şi strălucita stare în care ne-a aşezat El prin jertfa de pe cruce. Îl binecuvântăm, pentru că nu mai suntem opriţi de porunci ca: „nu lua, nu gusta, nu atinge” ci avem Cuvântul Său, care spune: „Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţămiri; pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (1Timotei 4:4-5).