Este bine să luăm aminte că sfinţenia personală a slujitorilor lui Dumnezeu, deplina lor despărţire de orice lucru necurat, izvorăşte din legătura lor cu El. Nu spunând: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt” ci spunând: „Dumnezeu este sfânt”, şi de aceea toţi cei ce stau în legătură cu El trebuie să fie sfinţi. Din toate privinţele este drept ca Dumnezeu să ceară poporului Său să fie sfânt. „Mărturiile Tale sunt cu totul adevărate; sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţinea vremurile”. Ce ar putea oare să se potrivească mai bine Casei Domnului, decât sfinţenia? Dacă cineva ar fi întrebat pe un israelit: „De ce te dai înapoi astfel dinaintea acestei târâtoare ce se târăşte pe cărare?” el ar fi răspuns: „Dumnezeu este sfânt şi eu sunt al Lui”. El a zis: „Nu te atinge!” Tot aşa, acum, dacă un creştin este întrebat de ce stă deoparte de atâtea lucruri, la care iau parte oamenii din lume, răspunsul lui trebuie să fie lămurit: „Tatăl meu este sfânt”. Aceasta este adevărata temelie a sfinţeniei personale. Cu cât vom privi mai cu băgare de seamă firea lui Dumnezeu şi vom intra în puterea legăturilor noastre cu Dumnezeu, în Cristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, cu atât vom fi mai sfinţi. Nu poate fi vorba de o înaintare în starea de sfinţenie în care este pus cel credincios; dar este, şi trebuie să fie o înaintare în preţuirea, trăirea şi arătarea acestei sfinţenii. Aceste lucruri n-ar trebui amestecate niciodată. Toţi credincioşii se găsesc în Hristos în aceeaşi stare de sfinţenie sau de sfinţire, dar măsura în care se arată în viaţă această sfinţenie poate fi felurită. Este uşor de înţeles: starea noastră în Cristos înaintea lui Dumnezeu este urmarea faptului că am fost apropiaţi de Dumnezeu prin sângele crucii; viaţa de sfinţenie atârnă însă de legătura noastră cu Dumnezeu prin lucrarea Duhului. Lucrul acesta nu înseamnă că avem pretenţia să ne aşezăm deasupra locului dat nouă pe o treaptă de sfinţenie personală mai ridicată decât alţii, şi să fim, în vreun fel, mai buni decât semenii noştri. Asemenea gânduri sunt vrednice de dispreţul oricărui om cu judecată. Dar, dacă Dumnezeu, în harul Sau nesfârşit, se coboară până la noi şi ne ridică până la înălţimea sfinţeniei Sale binecuvântate, în unire cu Cristos, n-are El dreptul oare să ne arate care trebuie să fie purtarea noastră, ca unii care am fost apropiaţi astfel de El? Cine ar îndrăzni să pună la îndoială un adevăr atât de lămurit? Şi apoi, nu suntem oare datori să căutăm să păstrăm această purtare pe care ne-o porunceşte? Trebuie să fim învinuiţi de îngâmfare dacă suntem ascultători? Era o îngâmfare pentru un israelit să nu vrea să se atingă de „o târâtoare?” Nu, dar ar fi fost o îndrăzneaţă şi primejdioasă îngâmfare să se fi atins. E drept că se putea ca el să nu poată face pe un străin ne-tăiat împrejur, să înţeleagă şi să preţuiască pricina purtării sale, dar nu era nimic. Domnul zisese: „Să nu te atingi” nu pentru că un Israelit era, prin el însuşi, mai sfânt decât un străin, dar pentru că Dumnezeu era sfânt şi Israel era poporul Lui, Trebuia ochiul şi inima unui ucenic, tăiat împrejur, al legii lui Dumnezeu, pentru ca să deosebească ce era curat de ce nu era. Un străin nu putea face nici o deosebire, întotdeauna se va întâmpla la fel. Numai copiii Înţelepciunii pot să-i dea dreptate şi să-i găsească bune căile cereşti.