De la versetul 12 până la versetul 24 din acest capitol, avem legea privitoare la păsări. Toate cele ce se hrăneau cu carne, erau necurate. Cele care mâncau de toate, erau necurate. Toate cele care, deşi înzestrate cu puterea de a se înălţa în văzduh, se târau totuşi pe pământ, erau necurate. Din acestea din urmă se abăteau vreo câteva de la regulă (versetele 21-22); dar regula, porunca nestrămutată era cât se poate de lămurită: „Să priviţi ca o urâciune orice târâtoare care zboară şi umblă pe patru picioare” (versetul 20), Lucrul acesta este o învăţătură foarte bună pentru noi. Păsările care puteau să se hrănească cu carne, cele care puteau să mănânce de toate şi toate cele ce se târau trebuiau să fie socotite ca necurate pentru Israelul lui Dumnezeu, pentru că aşa hotărâse Dumnezeul lui Israel, şi inima duhovnicească nu va avea greutate să recunoască dreptatea unei asemenea porunci. Nu numai că, în obiceiurile celor trei soiuri de păsări arătate mai sus, putem vedea pricina înţeleaptă pentru care fuseseră declarate necurate, dar în ele vedem şi înfăţişarea izbitoare a lucrurilor de care orice creştin adevărat trebuie să se păzească cu desăvârşire. El trebuie să lepede tot ce ţine de firea pământeasca (de carne). Mai mult încă, el nu se poate hrăni cu orice i se pune înainte. El trebuie „să cerceteze lucrurile care se deosebesc”, el trebuie „să ia seama la cele ce aude”, el trebuie să aibă un duh pătrunzător, o judecată duhovnicească, gusturi cereşti. În sfârşit, el trebuie să se folosească de aripile sale, trebuie să se înalţe pe aripile credinţei, şi să-şi găsească locul în părţile cereşti de care ţine. Într-un cuvânt, nu trebuie să se găsească la creştin nimic târâtor, nimic încurcat, nimic necurat.