Pe bună dreptate, cartea Leviticul poate fi numită „călăuza preotului”. Ea are în totul trăsătura aceasta. E plină de îndrumări pentru aceia care doresc să trăiască în bucuria apropierii de Dumnezeu, ca preoţi.

Dacă Israel ar fi mers cu Dumnezeu, prin harul care ia scos din Egipt, ei ar fi fost pentru El „o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Exod 19:6). Dar ei n-au vrut. Au stat departe. S-au aşezat sub lege şi n-au putut să ţină legea.

Iată pentru ce a trebuit să aleagă Dumnezeu o anumită seminţie, şi în această seminţie, o anumită casă, şi în această casă, un anumit om; iar acestuia şi casei sale i-a fost dat marele drept de a se apropia de Dumnezeu, ca preoţi.

Drepturile unei asemenea slujbe erau nemărginite; dar aveau şi răspunderi însemnate. Ele cereau fără încetare un duh pătrunzător şi chibzuit. „Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătura, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor” (Maleahi 2:7). Preotul trebuia nu numai să înfăţişeze adunarea înaintea Domnului, ci să şi lămurească adunării poruncile Domnului. El trebuia să fie totdeauna gata să mijlocească legăturile dintre Dumnezeu şi popor. El trebuia să cunoască nu numai pentru el gândurile lui Dumnezeu, ci să le şi poată tâlcui poporului. Toate acestea cereau, neapărat, o veghere neîntreruptă, o băgare de seamă încordată, o cercetare neclintită a Scripturilor, ca să se pătrundă de toate învăţăturile, judecăţile, orânduirile, poruncile, şi de toate legile şi întocmirile Dumnezeului lui Israel, pentru a fi în stare să înveţe adunarea despre „lucrurile care trebuiau să fie făcute”.

Nu era îngăduit nici un loc închipuirii, părerilor sau dibacelor născociri ale iscusinţei omeneşti. Totul era rânduit prin hotărârea dumnezeiască şi prin greutatea ne-zguduită a acelui: „Aşa vorbeşte Domnul”. Jertfele şi rânduielile slujbelor religioase fiind lămurite pe dea-ntregul în amănunţime, nu era lăsat nimic pe seama lucrării minţii omului. Nu-i era îngăduit nici chiar să hotărască ce fel de jertfă trebuia adusă în anumite împrejurări, nici în ce fel trebuia adusă această jertfă. Dumnezeu se îngrijea de toate. Nici adunarea, nici preotul n-aveau cea mai mică putere ca să hotărască, să împlinească, sau să dea un singur amănunt în tot lungul şir al poruncilor economiei vechiului aşezământ. Cuvântul Domnului rânduia totul. Omul n-avea decât să se supună.

Pentru o inimă ascultătoare, lucrul acesta nu era altceva decât un har nespus. Niciodată nu se poate preţui îndeajuns darul deosebit de a ne putea îndrepta spre Cuvântul lui Dumnezeu, şi de a găsi în el, zi de zi, cele mai lămurite îndrumări cu privire la toate amănuntele credinţei şi a unei vieţi predate în slujba lui Dumnezeu. Ceea ce ne trebuie, este o voinţă zdrobită, un duh smerit şi un ochi cinstit. Călăuza dumnezeiască este desăvârşită. N-avem nevoie de altceva. A crede, măcar o clipă, că mai rămâne ceva pe care înţelepciunea omeneasca poate sau trebuie să-l adauge, este ocară adusă Sfintelor Scripturi! Nimeni nu poate citi Leviticul, fără să fie uimit de grija minunată ce a avut Dumnezeul lui Israel de a da poporului Său îndrumările cele mai amănunţite despre toate cele privitoare la slujba lor de închinare.

Cititorul cel mai neînsemnat poate, cel puţin, să găsească în Levitic această lecţie mişcătoare şi însemnată. Şi într-adevăr, daca a trebuit vreodată ca această lecţie să aibă nevoie să fie spusă mereu la urechile creştinătăţii, vremea cea mai potrivită este cea de azi. Din toate părţile se ridică îndoieli asupra desăvârşirii dumnezeieşti a Sfintelor Scripturi. Uneori, aceste îndoieli se arată pe faţă şi cu hotărâre; alteori, cu mai puţină sinceritate, sunt strecurate pe furiş, înfăţişate prin pilde sau şoptite. Se spune, pe faţă sau pe departe, corăbierului creştin, că harta dumnezeiască nu este îndestulătoare pentru toate amănuntele încurcate ale călătoriei, ca atâtea schimbări s-au făcut în oceanul vieţii de la facerea acestei hărţi, că, de multe ori, ea este cu totul greşită pentru nevoile călătoriei din vremurile noastre. I se spune că vânturile, curenţii, fluxul şi refluxul, ţărmurile şi locurile de adăpost ale acestui ocean sunt cu totul altele acum, decât acum câteva veacuri, şi că, prin urmare, trebuie să se îndrepte către mijloacele folosite în vremurile de faţă de cei ce umblă pe mare, ca să adaoge astfel ceea ce lipseşte vechii hărţi, care, ce-i drept, era bună pe vremea când a fost făcută.

Dorinţa mea arzătoare este ca cititorul creştin să poată răspunde cu toată siguranţa acestei grele ocări, adusă scumpei cărţi insuflate, în care fiecare rând vine din inima Tatălui, prin condeiele mânate de Duhul Sfânt. Doresc ca el să poată răspunde acestei ocări, fie că îi este înfăţişată sub chipul unui blestem îndrăzneţ, fie sub a unei vorbiri înţelepte şi vrednice de crezare. Oricare ar fi haina cu care se acopere, ea vine de la vrăjmaşul lui Cristos, de la vrăjmaşul Bibliei, de la vrăjmaşul sufletului. Daca, într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu nu este îndestulător, atunci unde ne găsim? Încotro ne vom întoarce? Pe cine vom întreba, când vom avea nevoie de ajutor şi de lumină, dacă însăşi cartea Tatălui nostru este greşită în vreo privinţă? Dumnezeu spune că această carte a Sa ne poate face „desăvârşiţi şi cu totul destoinici pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:17). Omul spune că nu; că sunt multe lucruri asupra cărora Biblia nu vorbeşte, şi pe care, totuşi, avem nevoie să le ştim. Pe cine trebuie să cred? Pe Dumnezeu sau pe om? Răspunsul nostru oricui pune la îndoială desăvârşirea dumnezeiască a Scripturii, este lămurit prin aceasta: „sau nu eşti un om al lui Dumnezeu, sau lucrarea, pentru care zici că lipseşte siguranţa, nu este „o lucrare bună”. Este foarte lămurit. Nimeni n-ar putea spune altfel, cercetând cu luare aminte 2Tim 3:17.

Oh! de am putea avea o încredinţare mai adâncă despre desăvârşirea, măreţia şi puterea Cuvântului lui Dumnezeu! Avem multă nevoie să fim întăriţi în această privinţă. Ne trebuie un simţământ atât de viu, de puternic şi de statornic despre puterea desăvârşită a Scripturii şi despre cuprinsul ei îndestulător pentru toate timpurile, toate climele, toate îndeletnicirile şi stările personale, sociale şi bisericeşti, ca să putem ţinea piept tuturor opintirilor vrăjmaşului de a nesocoti preţul acestei comori nepreţuite. Facă Domnul ca inimile noastre să fie mai apropiate de aceste cuvinte ale Psalmistului: „Temelia Cuvântului Tău este adevărul, şi toate legile Tale cele drepte sunt veşnice” (Psalmul 119:160).

Aceste gânduri au fost trezite de cercetarea capitolului 11 din Levitic. Vedem acolo pe Dumnezeu făcând, cu amănunte minunate, o zugrăvire de dobitoace, de pasări, de peşti şi de târâtoare, şi dând poporului Său felurite semne prin care trebuiau să deosebească ce era curat, de ce era necurat. Cele din urmă două versete din acest însemnat capitol ne dau tot cuprinsul lui pe scurt: „Aceasta este legea privitoare la dobitoacele, păsările, toate vieţuitoarele care se mişcă în ape şi toate vietăţile care se târăsc pe pământ, ca să faceţi deosebire între ce este necurat şi ce este curat, între dobitocul care se mănâncă şi dobitocul care nu se mănâncă” (Levitic 11:46-47). Cu privire la dobitoacele cu patru picioare, două lucruri se cereau ca ele sa fie curate. Trebuiau să rumege şi să aibă unghia despicată. „Să mâncaţi orice dobitoc care are unghia despicată, copita despărţită si rumegă”. Unul sau altul din aceste semne, singur, ar fi fost cu totul neîndestulător ca să dea curăţia trebuincioasă. Amândouă trebuiau unite. Şi, pe când aceste două semne ajungeau pe deplin să înveţe pe israelit ca să poată deosebi dobitoacele curate de cele necurate, în afară de orice pricepere a înţelesului duhovnicesc şi a pricinilor acestor semne deosebitoare, creştinul poate cerceta adevărurile duhovniceşti cuprinse în aceste porunci ceremoniale.

Ce ne învaţă dar, aceste două însuşiri ale unui dobitoc curat? Lucrarea de a rumega arată că trebuie „mistuit înăuntru” ceea ce se mănâncă; pe când unghia despicată arată felul mersului văzut. Intre aceste două lucruri, după cum ştim, este o legătură strânsă în viaţa creştinului. Cel care paşte în păşunile verzi ale Cuvântului lui Dumnezeu, şi mistuie ceea ce ia de acolo, cel care uneşte cugetarea adâncă şi liniştită, cu un studiu, făcut într-un duh de rugăciune, va arăta, fără îndoială, această însuşire a unei vieţi trăite spre slava Celui ce a binevoit să ne dea Cuvântul Său drept călăuză.

Se pare că mulţi din cei ce citesc Biblia, nu mistuie Cuvântul. Este o foarte mare deosebire între aceste două lucruri. Se poate citi capitol după capitol, carte după carte, şi totuşi să nu se mistuie măcar un singur rând. Putem citi Biblia, ca şi cum am împlini un obicei fără rost; dar, din pricină că n-avem cu ce rumega, nu tragem nici un folos din această citire. În privinţa aceasta, trebuie să luăm bine seama. Dobitoacele care pasc iarba verde ne pot sluji de pildă. Mai întâi, ele adună cu sârguinţă păşunea întăritoare; apoi se culca liniştite, ca s-o rumege. Frumoasă şi izbitoare icoană a unui creştin, care se hrăneşte din cuprinsul de preţ al cărţii insuflate, mistuindu-l apoi în sine.

Facă Domnul ca lucrul acesta să se răspândească tot mai mult printre noi. Dacă am fi mai obişnuiţi să facem din Cuvânt hrana trebuincioasă şi zilnică a sufletelor noastre, hotărât că am avea mai multă putere. Să ne păzim să facem din citirea Bibliei o formă moartă, o datorie rece, o deprindere sau obişnuinţă religioasă.

Aceeaşi băgare de seamă trebuie avută cu privire la lămurirea Cuvântului în faţa mulţimii. Acei care lămuresc semenilor lor Scripturile, să se hrănească şi să le mistuie mai întâi pentru ei înşişi. Să citească şi să cugete deoparte nu numai pentru alţii, ci pentru ei înşişi. Este trist să vezi pe un om mereu îngrijorat să dea hrana altora, în timp ce el moare de foame. Iar cei ce iau parte la lămurirea Cuvântului, să nu facă lucrul acesta numai din obişnuinţă, ca o maşină, ci cu o dorinţă cinstită de a învăţa şi de a mistui în sine cele ce ascultă. Atunci, şi cei ce învaţă şi cei ce sunt învăţaţi vor fi într-o stare bună, viaţa duhovnicească va fi hrănită şi întreţinută, şi se va arăta viaţa cu adevărat vrednică de acest nume.