Să vedem acum arderea de tot care, după cum am spus, arată pe Cristos dându-se pe Sine însuşi, fără pată, lui Dumnezeu.

„Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireada, să-l aducă din partea bărbătească fără cusur”(Lev 1.3). Slava fiinţei lui Cristos este temelia creştinismului. Nimic nu se poate adăuga la slava Aceluia „care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci” (Rom. 9.5). „Cel ce a fost arătat în trup” (1Tim. 3.16), „Emanuel, Dumnezeu cu noi”(Matei 1.23). Cuvântul, Cel care a făcut şi ţine cerurile. Cristos, întrupându-se, S-a coborât de la această slavă pe care o avea la Tatăl înainte de întemeierea lumii. S-a coborât astfel într-un loc potrivnic Lui ca să slăvească pe Dumnezeu pe deplin. A venit aici pe pământ ca să fie mistuit de o dorinţă sfântă pentru slava lui Dumnezeu, ca să îndeplinească planurile veşnice.

Dobitocul de parte bărbătească, fără cusur, de un an, înfăţişează pe Domnul Isus, dându-se pe Sine însuşi ca să împlinească în totul voia lui Dumnezeu. Darul acesta nu trebuia să aibă nimic care să arate slăbiciune sau nedesăvârşire. Trebuia pentru arderea de tot un animal de parte bărbătească de un an. După ce vom vedea celelalte daruri, vom băga de seamă că era îngăduit în anumite împrejurări, să se aducă şi de parte femeiască; nu pentru că Dumnezeu putea să îngăduie vreodată un cusur în darul adus, căci jertfa trebuia să fie „fără cusur”, dar Dumnezeu lăsa pe om, în unele împrejurări, ca să aleagă, pentru că în această alegere să se vadă neputinţa lui de a înţelege. Arderea de tot era o jertfa foarte însemnată, pentru că arăta pe Cristos dându-se pe Sine însuşi lui Dumnezeu, Cristos în totul şi numai pentru ochiul şi inima lui Dumnezeu. Aici este ceva de seamă pe care este bine să-l înţelegem. Numai Dumnezeu putea să preţuiască în totul fiinţa şi lucrarea lui Cristos; numai El putea să înţeleagă pe deplin crucea şi supunerea desăvârşită a lui Cristos. Crucea, arătată prin arderea de tot, numai Dumnezeu ştia ce preţ are; ea avea adâncimi pe care nici un muritor, nici un înger nu putea să le pătrundă, şi ea vorbea cu un glas care nu era decât pentru urechile Tatălui, glas care era îndreptat numai spre Tatăl. Între crucea de pe Golgota şi între scaunul de domnie al lui Dumnezeu erau legături care nu se puteau şi nu se pot înţelege de nici o făptură.

„Să-l aducă la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, ca să fie plăcut Domnului” (Lev 1.3). Aici vedem crucea într-un fel în care nu este înţeleasă de-ajuns. Suntem atât de aplecaţi să vedem în cruce numai locul unde a fost osândit păcatul, locul unde Satana a fost biruit; prea vedem la cruce numai dreptatea veşnică, jertfa fără cusur a Domnului Isus Cristos şi locul unde a fost ridicată osânda noastră. Crucea, într-adevăr, este toate astea, dar e mai mult decât atât. Ea este locul, unde iubirea Domnului Isus pentru Tatăl a fost arătată într-o limbă pe care numai Tatăl o putea înţelege, şi în felul acesta este arătata în darul pentru arderea de tot, care este adus de bună voie. Dacă ar fi fost vorba numai de osândirea păcatului şi de suferirea mâniei lui Dumnezeu din pricina păcatului, darul n-ar fi fost lăsat la bunăvoia aceluia care îi aduce. Domnul Isus nu putea să dorească să fie păcat (2Cor. 5.21), nu putea să dorească să sufere mânia lui Dumnezeu şi să nu mai vadă, pentru oricât de puţin timp, strălucirea feţii Lui; aceasta ne face să vedem lămurit că darul arderii de tot nu arată pe Cristos pe cruce, purtând păcatul, ci pe Cristos pe cruce, împlinind voia lui Dumnezeu.

Chiar cuvintele Domnului Isus ne arată că El vedea crucea în două feluri deosebite. Când o vedea ca locul de ispăşire al păcatului şi când îşi arunca privirile asupra suferinţelor Sale pentru ispăşirea păcatului, strigă: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine” (Luca 22.42). Se cutremura în faţa lucrării pe care avea să o facă. Sufletul Său sfânt şi curat şovăia să fie făcut păcat, şi inima Sa iubitoare se dă înapoi la gândul că va pierde, pentru o vreme, lumina Feţii lui Dumnezeu.

Dar crucea avea şi o altă înfăţişare pentru Cristos. Ea i se arăta ca locul unde putea să dezvăluie tainele adânci ale iubirii Sale pentru Tatăl; ca locul unde, de bunăvoie, putea să ia paharul pe care i-l dăduse Tatăl să-l bea şi să-l golească până la fund. Fără îndoială, întreaga viaţă a lui Cristos răspândea o mireasmă de bun miros, care se ridica fără încetare către scaunul de domnie al Tatălui; El lucra mereu cum îi plăcea Tatălui; îndeplinea întotdeauna voia lui Dumnezeu; însă arderea de tot nu arăta pe Cristos în viaţa Sa, oricât de însemnată era ea, ci pe Cristos în moartea Sa; şi în această moarte, nu ca pe Acela care a fost făcut blestem pentru noi, ci ca pe Acela care aducea inimii Tatălui o mireasmă nespus de plăcută.

Adevărul acesta îmbracă crucea cu un farmec deosebit pentru omul duhovnicesc şi dă suferinţelor prea iubitului nostru Mântuitor o mare însemnătate. Păcătosul vinovat găseşte la cruce răspunsul lui Dumnezeu la nevoia cea mai mare şi dorinţele cele mai arzătoare ale inimii şi cugetului sau. Îngerii găsesc la cruce o pricină de uimire nesfârşită şi doresc să-şi adâncească în ea tot mai mult privirile(1Petru 1.11-12). Toate acestea sunt adevărate; dar în cruce e ceva care trece peste priceperea sfinţilor sau îngerilor, şi anume adâncă supunere a inimii Fiului, supunere înţeleasă numai de Tatăl, şi tocmai aşa este arătată crucea aşa de bine în darul arderii de tot.

Dacă am crede, ca unii, că Cristos a purtat păcatul în tot timpul vieţii Sale, frumuseţea deosebită a arderii de tot s-ar pierde. Însuşirea „de bunăvoie” a darului n-ar mai fi, căci cum ar fi de bunăvoie lepădarea vieţii la unul cate este silit să şi-o dea? Dacă Cristos ar fi purtat păcatul în timpul vieţii Sale, fără îndoială, moartea Sa era o faptă care trebuia să se întâmple şi n-ar mai fi fost, ceea ce este, o lucrare de bunăvoie. Darul acesta şi-ar pierde toată frumuseţea, dacă ar fi adevărată învăţătura că Cristos a purtat păcatul în tot timpul vieţii Sale. Arderea de tot, o spunem iarăşi, nu ne arată pe Cristos purtând păcatul sau suferind mânia lui Dumnezeu, ci pe Cristos în supunerea Sa de bunăvoie, arătată în moartea de pe cruce. Fiul lui Dumnezeu a împlinit, prin Duhul Sfânt, voia Tatălui. El a făcut-o cu bucurie, după cum El însuşi zice: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi” (Ioan 10.17-18). Isaia, privind pe Cristos ca jertfă pentru păcat, a zis: „Viaţa Sa a fost luată de pe pământ” (Fapte 8.33;Isa. 53.8). Dar putea oare Cristos să vorbească despre păcat în clipa când spunea despre viata Sa: „Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine? „ Nimeni nu Mi-o ia cu sila, nici vreun om, nici vreun înger, nici vreun drac, într-un cuvânt, nimeni. A-şi da viata, era, din partea Sa, o lucrare de bunăvoie: El a dat-o ca s-o ia iarăşi. „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule” (Ps. 40.8). Aşa vorbea Acela care, înfăţişat mai dinainte în arderea de tot, S-a dat de bunăvoie lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

Este de cea mai mare însemnătate să înţelegem ce urmărea, mai întâi de toate, Cristos în lucrarea de mântuire; căci, prin asta, pacea credinciosului nu poate fi decât întărită. Să împlinească voia lui Dumnezeu şi planurile Lui, să arate slava lui Dumnezeu, iată gândul inimii supuse a Mântuitorului. Niciodată nu s-a oprit să vadă dacă îi plăcea Lui o lucrare sau o împrejurare oarecare. „S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi S-a smerit” (Filip 2. 7-8). De aceea, la sfârşitul vieţii Sale, putea să ridice ochii spre cer şi să zică: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17.4). Este cu neputinţă să vezi latura aceasta a lucrării lui Cristos, despre care vorbim acum, fără ca inima să fie atrasă spre El şi să fie umpluta de simţămintele cele mai dulci pentru Fiinţa Sa. A înţelege ca Cristos a făcut lucrarea de pe cruce mai întâi de toate pentru Dumnezeu, nu atinge deloc simţămintele pe care le avem despre iubirea Lui pentru noi. Dimpotrivă, iubirea aceasta şi mântuirea noastră nu puteau să fie întemeiate decât pe slava lui Dumnezeu pe care El o arată în moartea Sa. Slava lui Dumnezeu trebuia să fie temelia trainica la toate: „Dar cât este de adevărat ca Eu sunt viu şi că slava Domnului va umplea tot pământul” (Numeri 14.21). Şi noi ştim că această slavă veşnica a lui Dumnezeu şi fericirea veşnică a făpturii sunt nedespărţit legate în planurile dumnezeieşti, aşa că daca cea dintâi este sigură, fericirea făpturii trebuie să fie neapărat la fel.