„Domnul a vorbit lui Aaron şi a zis: „Tu şi fiii tăi împreună cu tine să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare, când veţi intra în cortul întâlnirii, ca să nu muriţi: aceasta va fi o lege veşnică pentru urmaşii voştri, ca să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat şi să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile, pe care li le-a dat Domnul prin Moise” (vers. 8-11).

Vinul aţâţă firea pământească şi orice aţâţare de acest soi vatămă liniştea şi tăria sufletului, care sunt de neapărată nevoie pentru a împlini, cum trebuie, slujba de preot. Nu numai ca nu trebuie să întrebuinţăm mijloace ca să aţâţăm firea veche, dar trebuie s-o socotim ca pe ceva care nu mai e. Numai aşa vom fi în starea de suflet potrivită ca să slujească în altar, ca să judecăm fără părtinire, între ceea ce este mânjit şi ce e curat, să lămurim şi să spunem altora gândurile lui Dumnezeu.

Să se gândească fiecare, ce este pentru el vinul sau băutura tare.( Unii, având in vedere locul pe care-l are această învăţătură despre vin, gândesc că pe Nadab şi Abihu băutura i-a făcut să aducă „foc străin”. Oricum ar fi, noi trebuie să fim recunoscători că găsim aici o învăţătură de preţ in ce priveşte purtarea noastră ca preoţi duhovniceşti. Trebuie să ne ferim de tot ce ar face omului duhovnicesc, ceea ce face vinul omului firesc. Aproape că nu e nevoie să mai spunem că creştinul trebuie să fie cu cea mai mare băgare de seamă la ce priveşte folosinţa vinului ori băuturilor tari. E îngrozitor să vezi pe un creştin rob al unui obicei, oricare ar fi el. Aceasta dovedeşte că el nu-şi răstigneşte şi nu-şi stăpâneşte trupul lui şi e în primejdie să fie lepădat” (1 Cor. 9. 27).

Lucrurile care pot să aţâţe firea noastră sunt felurite, într-adevăr bogăţia, ambiţia, politica şt atâtea alte pricini de întrecere cu lumea din jurul nostru.

Toate lucrează cu o putere aţâţătoare asupra firii noastre şi ne fac cu totul neputincioşi pentru orice slujbă de preot. Dacă inima ţi-e plină de mândrie, de pofte ori de pizma, nu mai poţi să te bucuri de aerul curat din altar, nici să-ţi împlineşti slujba sfântă de preot. Vorbesc oamenii de îndemânarea sufletului omenesc, sau de uşurinţa cu care el frece dintr-odată de la un lucru la altul. Dar omul cel mai înzestrat de pe pământ n-are să poată trece de la o convorbire lumească privitoare la literatură, negustorie, ori politică, în ascunzişul sfânt al sfântului locaş; unde e de faţă Dumnezeu; şi tot aşa ochiul, întunecat de înrâuririle acestor fel de privelişti, nu va mai fi în stare să vadă bine, cum i se cade preotului, deosebirea „între ce este sfânt şi ce nu este sfânt, între ce este necurat şi ce este curat”. Nu, iubiţi cititori, preoţii lui Dumnezeu nu trebuie să se apropie de „vin şi de băutură tare”. Drumul lor este un drum de sfântă despărţire şi lepădare de sine. Ei trebuie să se înalţe deasupra înrâuririlor aduse de bucuriile şi durerile pământeşti. Singurul lucru pe care-l au de făcut cu băutura tare este „s-o toarne în locul sfânt ca jertfă de băutură tare Domnului” (Num. 28.7). Cu alte cuvinte, bucuria preoţilor lui Dumnezeu nu e bucuria pământului, ci bucuria cerului, a sfântului locaş. Bucuria Domnului e tăria lor”.

Dea Domnul ca aceste învăţături sfinte să fie mai bine cântărite de noi. E neîndoios lucru, că avem mare nevoie de ele. Dacă suntem nepăsători faţă de datoriile noastre de preoţi, totul va merge rău.

Când privim tabăra lui Israel, vedem trei cercuri din care cel mai dinlăuntru avea în mijloc sfântul locaş. Era întâi cercul luptătorilor (Num. 1.2). Apoi, cercul leviţilor în jurul cortului (Numeri 3.4). În sfârşit, cercul dinlăuntru al preoţilor care slujeau în locul sfânt. Să ne amintim că creştinul e chemat să umble în toate aceste cercuri. El intră, luptă ca un ostaş (Ef. 6.11-17; 1 Tim. 1.18; 6,12; 2 Tim. 4.7). Slujeşte ca un levit în mijlocul fraţilor după măsura lui (Mat. 25.14-15; Luca 19. 12.1 3). În sfârşit, el se închină ca preot în locul sfânt (Evrei 13. 15-16; 1 Petru 2. 5.9). Starea aceasta din urmă va fi veşnică. De altfel, numai fiind în stare sa ne mişcăm în acest loc sfânt, vom putea sa ne împlinim, cum trebuie, şi celelalte însărcinări şi răspunderi. Prin urmare tot ce împiedecă slujba noastră de preoţi, tot ce ne îndepărtează de centrul cercului din mijloc, unde ni s-a dat harul să stăm, într-un cuvânt tot ce ne strică legătura noastră sau întunecă vederea de preoţi, trebuie neapărat să ne facă neputincioşi să ne împlinim lucrarea la care suntem chemaţi şi nici lupta n-o mai putem duce.

Acestea sunt lucruri foarte însemnate şi e bine să ne oprim cu tot-dinadinsul asupra lor. Trebuie să ne păstrăm inima dreaptă, cugetul curat, ochiul simplu, vederea duhovnicească ne-tulburată. Trebuie să căutăm cu credincioşie şi râvnă să nu ne lipsim sufletul de locul sfânt, altfel totul va merge rău. Trebuie păstrată legătura personală cu Dumnezeu; fără ea vom fi slugi netrebnice şi ostaşi biruiţi. In zadar ne vom frământa alergând încoace şi încolo pentru ceea ce numim slujire, în zadar vom împleti vorbe frumoase cu privire la armele şi lupta creştinului. Dacă nu ne păstrăm ne-mânjite veşmintele de preoţi şi dacă nu ne păzim de tot ce aţâţă firea noastră, vom cădea negreşit. Trebuie ca preotul să-şi păstreze inima cu grijă, altfel levitul va greşi, iar ostaşul va fi bătut.

Trebuie dar să ştim, încă odată, că este datoria fiecăruia să-şi dea socoteală bine de ceea ce este pentru el „vinul şi băutura tare”, de ceea ce îl aţâţă, de ceea ce îi toceşte priceperea duhovnicească şi-i tulbură vederea duhovnicească. Poate că pentru unul e o piaţă, o expoziţie de animale, ori o gazetă. Poate că e cine ştie ce lucru mic. Dar n-are a face ce e: dacă asta aţâţă, ne va face neputincioşi să slujim ca preoţi, şi, dacă nu ne mai închinăm ca preoţi, apoi nu mai suntem buni nici de altceva, pentru că izbânda noastră, în orice privinţă şi pentru lucrurile mici ale slujbei noastre, atârnă întotdeauna de măsura în care îl slăvim pe El.

Să ne deprindem deci să ne judecăm pe noi înşine, să veghem asupra obiceiurilor noastre, asupra căilor, gândurilor, gusturilor şi tovărăşiilor noastre. Dacă, prin harul lui Dumnezeu, descoperim ceva care ar putea să ne abată de la deprinderile sfinte ale sfântului locaş, să-l lepădăm, oricât ar costa.

Să nu ne lăsăm robi nici unui obicei. Legătura cu Dumnezeu să ne fie mai scumpă decât orice; căci, cu cât vom preţui mai mult această legătură, cu atât vom veghea şi ne vom ruga mai mult, şi ne vom păzi de tot ce ne-ar putea lipsi de ea, de tot ce ne-ar aţâţa, tulbura, sau zdruncina.(Unii vor crede, poate, că spusele din Levitic 10.9, îngăduie câte-odată, folosinţa lucrurilor care caută să aţâţe pe omul firesc pentru că e scris: „Să nu beţi vin, nici băutură ameţitoare, când veţi intra în cortul întâlnirii”. La aceasta vom răspunde că, pentru creştin, cortul întâlnirii nu e un loc unde el ar merge câteodată, ci e locul unde trebuie să slujească şi să se închine necurmat. Aici trebuie „să se mişte şi să fie”. Cu cât vom trăi mai mult în faţa lui Dumnezeu, cu atât mai puţin vom putea îngădui să ne depărteze ceva de El şi nici unul din cei ce cunosc această fericire n-o să se poarte cu uşurătate, oricare «ar fi lucrul care l-ar lipsi de aceasta. Pe întreg pământul, nu se găseşte un singur lucru, care, pentru o inimă duhovnicească, să preţuiască măcar cât un ceas de legătură cu Dumnezeu.)