„Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar şi lui Itamar, fiii lui Aaron: „Să nu vă descoperiţi capetele şi să nu vă rupeţi hainele, ca nu cumva să muriţi şl să Se mânie Domnul împotriva întregii adunări. Lăsaţi pe fraţii voştri, pe toată Casa lui Israel, să plângă arderea care a venit de la Domnul. Voi să nu ieşiţi din uşa cortului întâlnirii, ca să nu muriţi, căci untdelemnul ungerii Domnului este peste voi”. Ei au făcut cum zisese Moise”.

Aaron, Eleazar şi Itamar, trebuiau să nu se mişte din locul lor înălţat; din vrednicia, la care fuseseră chemaţi.

Nici păcatul, nici judecata pe care o adusese el, nu trebuia să atingă pe acei care purtau vestminte preoţeşti şi care erau unşi cu „untdelemnul Domnului”. Acest untdelemn sfânt îi aşezase într-un loc apărat, unde înrâuririle păcatului, ale morţii şi ale judecăţii, nu-i mai puteau atinge.

Puteau „să plângă arderea” cei care erau afară, departe de altar, cei care nu erau preoţi, dar Aaron şi fiii sai trebuiau să-şi împlinească mai departe slujba lor sfântă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca nişte preoţi ai altarului, ei nu trebuiau să plângă, ca în fata morţii, ci să-şi plece capetele lor unse, în fata judecăţii lui Dumnezeu.

Focul lui Dumnezeu” putea să iasă şi să-şi facă lucrarea lui de judecată, dar un preot credincios nu se întreba ce a venit să facă acest foc. Fie că arăta încuviinţarea lui Dumnezeu, mistuind o jertfă, fie că arăta mânia Lui, mistuind pe acei care aduceau „un foc străin”, preotul n-avea decât să se închine. Acest foc era semn vădit ca Dumnezeu era de faţă în mijlocul lui Israel şi fie că El lucra „în har”, fie „în judecată”, datoria tuturor preoţilor credincioşi era să se închine. „Voi cânta bunătatea şi judecata; Ţie, Dumnezeule, Îţi voi cânta”.

În toate acestea, avem pentru suflet o lecţie sfântă. Cei împăcaţi cu Dumnezeu, prin sângele Domnului Isus şi prin ungerea Sfântului Duh, trebuie să umble dincolo de înrâuririle fireşti. Apropierea lui Dumnezeu dă sufletului o astfel de cunoştinţă a căilor Sale, o astfel de pricepere a dreptăţii planurilor Sale, încât poate să i se închine, chiar şi atunci când o lovitură a mâinii Lui i-a răpit ce avea mai drag. Dar poate că va zice cineva: Ce, noi nu suntem oameni? Voi întreba şi eu la rândul meu: Aaron şi fiii lui nu erau oameni? Ba da, dar se închinau ca nişte preoţi. E un gând foarte adânc acesta. Ni se descopere o zare de gânduri, de simţiri şi de încercări, în care omul firesc nu va putea să se mişte niciodată şi despre care el nu ştie nimic, cu toată ciopleala şi ascuţirea simţirilor cu care se laudă. Pentru ca să putem prinde adâncimea, înţelesul, şi puterea acestei taine sfinte, trebuie să mergem în templul lui Dumnezeu, cu adevărată putere de preoţi.

Proorocul Ezechiel o fost chemat, odinioară, să înveţe această lecţie grea: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului, iată îţi voi răpi printr-o lovitură ce ţi-e mai scump în ochi. Dar să nu te jeleşti, nici să nu plângi, şi să nu-ţi curgă lacrimile pentru ea. Suspină în tăcere, dar nu plânge ca la morţi! Leagă-ţi turbanul, pune-ţi încălţămintea în picioare, nu-ţi acoperii barba şi nu mânca pâinea oamenilor… A doua zi dimineaţa, am făcut cum mi se poruncise” (Ezechiel 24.15-18). Ni se va spune că acesta era un semn pentru Israel. Aşa e, dar asta dovedeşte că, în mărturia de prooroci ca şi în închinarea de preoţi, trebuie să ne ridicam deasupra tuturor cerinţelor şi înrâuririlor firii şi ale pământului. Fiii lui Aaron şi soţia lui Ezechiel au fost seceraţi printr-o singură lovitură şi, cu toate acestea, nici proorocul, nici preotul n-a trebuit să-şi descopere capul, nici să verse vreo lacrimă.

O, dragă cititorule, cât am înaintat noi, eu şi tu, în această cunoaştere adânca? Fără îndoială că atât cititorul cât şi cel cere scrie au de făcut aceeaşi mărturisire umilitoare. Vai prea adesea noi mergem „ca oamenii” şi mâncăm „pâinea oamenilor”. Prea adesea, noi ne lăsăm prădaţi de drepturile noastre ca preoţi, prin uneltirile firii şi înrâuririle pământului. E lucru însemnat să veghem şi să ne ferim de-aceste înrâuriri. Nimic nu ne poate feri inima de puterea răului şi să-i păstreze frăgezimea duhovnicească decât încredinţarea că stăm, în apropierea lui Dumnezeu, ca preoţi. Toţi credincioşii sunt preoţi ai lui Dumnezeu şi nimic nu le poate răpi această stare a lor. Dar dacă n-o pot pierde, ei pot totuşi să se abată grozav de la împlinirea slujbei lor preoţeşti. E bine să se facă deosebire între aceste două lucruri. Unii, neuitându-se decât la adevărul de preţ al siguranţei credinciosului, uită că el poate să greşească în împlinirea slujbei lui preoţeşti. Alţii, dimpotrivă, privesc numai la lipsuri şi pierd siguranţa.

Doresc ca cititorul să se ferească de amândouă greşelile.

Pentru aceasta, el trebuie să fie bine lămurit în ce priveşte mântuirea veşnică oricărui mădular din adevărata casă preoţească, dar, în acelaşi timp, să nu uite că e în stare să aibă destule căderi, şi, deci, e nevoie să vegheze neîncetat şi să se roage, ca să nu cadă. Dea Dumnezeu ca toţi aceia, care au cunoscut starea înaltă de preoţi ai lui Dumnezeu, să fie feriţi, prin harul Său, de orice fel de lipsuri şi păcate, fie ele mânjiri personale, ori aducerea a ceva ce înfăţişează un „foc străin”, pe care nu ştiu unde îl găseşti, în cea care-şi zice biserică azi.