„Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului”. Nu te poţi juca cu un asemenea lucru. Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său, ca să-l cârmuiască, să-l judece şi să lucreze după drepturile Scaunului Lui de domnie. La sfârşitul capitolului 9, citim: „Un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit pe altar arderea de tot şi grăsimile”. Astfel Dumnezeu arăta că a primit o jertfă bine plăcută. Dar în capitolul 10, vedem judecata Lui căzând asupra preoţilor abătuţi. Avem o îndoită lucrare a focului. Arderea de tot s-a ridicat în miros plăcut; dar focul străin a fost lepădat fiind de nesuferit pentru El. Prin cea dintâi Dumnezeu era lăudat, dar ar fi fost o necinste pentru El să primească pe a doua. Iată ce-L necinstea. Harul dumnezeiesc primea ceea ce înfăţişa Jertfa de preţ a lui Cristos şi găsea plăcere; dar sfinţenia dumnezeiască nu putea să vadă rodul voii stricate a omului, care voie nu e niciodată mai de nesuferit ca atunci când se amestecă în lucrurile lui Dumnezeu.