Acest gând va arunca multa lumină asupra părţii de la urmă a capitolului nostru.
„Moise a căutat ţapul adus ca jertfă de ispăşire, şi iată că fusese ars. Atunci s-a mâniat pe Eleazar şi Itamar, fiii care mai rămăseseră lui Aaron şi a zis: „Pentru ce n-aţi mâncat jertfa de ispăşire într-un loc sfânt; şi Domnul v-a dat-o ca să purtaţi nelegiuirea adunării, şi să faceţi ispăşire pentru ea înaintea Domnului, iată că sângele jertfei n-a fost dus înăuntrul sfântului locaş; trebuia s-o mâncaţi în sfântul locaş cum am poruncit”. Aaron a răspuns lui Moise: „Iată ei şi-au adus azi jertfa de ispăşire şi arderea lor de tot înaintea Domnului; şi, după cele ce mi s-au întâmplat dacă aş fi mâncat azi jertfa de ispăşire, ar fi fost bine oare înaintea Domnului? „Moise a auzit şi a fost mulţumit cu aceste cuvinte”.
Fiicelor lui Aaron nu le era îngăduit să mănânce din „Jertfa pentru păcat”. Aceasta nu era decât pentru „fii”, şi înfăţişa treapta cea mai înaltă a slujbei preoţeşti. Cel ce mânca din jertfa pentru păcat se făcea una cu cel ce o aducea şi aceasta cerea o măsură de pricepere şi putinţa de a purta înfăţişate de „fiii lui Aaron. Cu toate acestea, cu acest prilej, Aaron şi fiii lui nu erau în stare să se ridice, la această sfântă înălţime. Ar fi trebuit să se ridice dar nu s-au ridicat. „După cele ce mi s-au întâmplat, zice Aaron. Fără îndoială că asta era o greşeală de plâns şi, cu toate acestea, „Moise a auzit şi a fost mulţumit cu aceste cuvinte”. E mult mai bine să fim deschişi în mărturisirea căderilor şi nepăsării noastre decât să avem pretenţia unei puteri duhovniceşti fără nici o temelie.
Şi astfel capitolul zece din Levitic se începe printr-un păcat şi se sfârşeşte printr-o greşeală. Nadab şi Abihu aduc „foc străin”, iar Eleazar şi Itamar nu sunt în stare să mănânce jertfa pentru păcat. Păcatul are ca urmare judecata lui Dumnezeu, iar greşeala e privită cu îngăduinţă de Dumnezeu. Nu putea fi nici o îngăduinţă pentru „focul străin”. Aceasta însemna o călcare pe faţă a poruncii lui Dumnezeu. E vădit că e o mare deosebire între călcarea gândită a unei porunci lămurite şi între neputinţa numai de a te ridica la înălţimea voită de Dumnezeu. In cazul întâi, Dumnezeu e necinstit în chip deschis; în al doilea, te nedreptăţeşti pe tine însuţi, lipsindu-te de o binecuvântare a ta. N-ar trebui să se întâmple nici una, nici alta, dar e uşor să vedem deosebirea dintre ele.
Dumnezeu, în harul Lui necuprins, să ne facă să locuim totdeauna în ascunzişul sfânt al stării lui de faţă, rămânând în iubirea Lui şi hrănindu-ne din adevărul Lui.
Aşa vom fi feriţi de „focul străin” şi de „băutură ameţitoare”, adică de orice închinare prefăcută şi de orice aţâţare a cărnii sub toate înfăţişările ei. Astfel vom fi în stare să ne purtăm cum se cuvine până în cele mai mici lucruri ale slujbei noastre de preoţi şi să ne bucurăm de toate binecuvântările stării noastre de preoţi.
Legătura creştinului e foarte simţitoare. Orice înrâurire cât de mică a acestei lumi rele o poate rupe. Ea nu poate trăi decât sub înrâurirea binefăcătoare a cerului, dar se închide negreşit Ia cea mai mică suflare a lumii şi a pornirii noastre fireşti. Să ne aducem aminte de aceste lucruri şi să ne străduim să rămânem totdeauna înăuntrul templului sfânt, în care Dumnezeu e de faţă. Acolo totul e curat, sigur şi ferice.