„Să mâncaţi de asemenea într-un loc curat, tu, fiii tăi şi fiicele tale împreună cu tine, pieptul care a fost legănat într-o parte şi într-alta şi spata care a fost adusă ca jertfă prin ridicare, căci ele vă sunt date, ca un drept cuvenit (ie şi ca un drept cuvenit fiilor tăi, din jertfele de mulţumire ale copiilor lui Israel…..printr-o lege veşnică aşa cum a poruncit Domnul” (vers.14-15). Ce tărie şi câtă statornicie avem aici! Toate mădularele familiei preotului, „fiicele” ca şi „fiii”, toţi, oricare ar fi măsura de putere sau de înţelegere a lor, trebuie să se hrănească din „piept” şi din „spată”, care înfăţişează dragostea şi puterea adevăratei jertfe de mulţumire, înviate din morţi şi înfăţişate înaintea lui Dumnezeu. Această binecuvântare de preţ o aveau, pentru că le fusese „dată printr-o lege veşnică aşa cum a poruncit Domnul”. Iată siguranţa celui credincios faţă de orice s-ar întâmpla. Oamenii pot avea lipsuri şi păcate; pot aduce foc străin, dar familia preoţească a lui Dumnezeu nu trebuie să fie lipsita niciodată de partea bogată de mila pe care i-a pregătit-o iubirea lui Dumnezeu şi pe care i-a chezăşuit-o credincioşia lui Dumnezeu „printr-o lege veşnică”.
Cu toate acestea, nu trebuie să amestecăm binecuvântările pe care le aveau toţi cei din familia lui. Aaron, „fiicele ca şi fiii” cu acelea de care mi se puteau bucura decât cei de parte bărbătească din acea familie. Am mai spus lucrul acesta atunci când am cercetat darurile. Unele binecuvântări sunt pentru toţi credincioşii, de îndată ce sunt credincioşi, dar sunt altele care cer o mai mare măsură de cunoştinţă duhovnicească şi de destoinicie preoţească pentru ca să fie pricepute şi gustate. Şi nu numai că e nefolositor, dar e vătămător chiar să spunem că ne bucurăm de cele care cer o pricepere mai mare decât cea pe care o avem. Una e să nu-ţi părăseşti drepturile care-ţi sunt „date” de Dumnezeu şi pe care nimeni nu ţi le poate lua niciodată, şi alta e să te pretinzi că ai o pricepere duhovnicească pe care n-ai atins-o niciodată. Fără îndoială că trebuie să dorim cu înfocare cea mai largă măsură de legătură preoţească, cea mai înaltă treaptă de binecuvântări ale preoţilor, dar una e să doreşti un lucru şi alta e să pretinzi că-l ai.