„Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar şi lui Itamar, cei doi fii care mai rămăseseră: „Luaţi partea din darul de mâncare rămasă din jertfele Domnului mistuite de foc, şi mâncaţi-o fără aluat lângă altar: căci este un lucru sfânt. S-o mâncaţi într-un loc sfânt; acesta este dreptul tău şi al fiilor tăi ca parte din darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului, căci aşa mi-a fost poruncit” (vers. 12-13).

Puţine lucruri sunt aşa de grele, ca rămânerea la înălţimea lui Dumnezeu, atunci când s-a arătat slăbiciunea omenească. Suntem ca David, când a făcut Domnul o spărtură lovind pe Uza, pentru că-şi întinsese mâna către chivot: „David s-a temut de Dumnezeu în ziua aceea şi-a zis: Cum să aduc chivotul lui Dumnezeu la mine acasă.” (l Cron.13-12)?.

E foarte greu să te pleci înaintea judecaţii lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să păstrezi gândurile lui Dumnezeu.

Se poate ca atunci să cobori măsura şi să te dai jos din locurile cereşti până pe pământul oamenilor.

Trebuie să ne păzim foarte mult de această primejdie cu atât mai mult ca cât îmbracă haina neîncrederii în sine şi a smereniei. Cu toate cele ce se întâmplaseră, Aaron şi fiii lui, trebuiau să mănânce darul de mâncare într-un loc sfânt. Trebuia să-l mănânce nu pentru că totul se petrecuse bine, ci „pentru că acesta e dreptul tău şi aşa mi s-a poruncit”. Cu toate că se păcătuise acolo, totuşi locul lor era în cort şi cei ce se găseau acolo aveau unele lucruri „date” lor după rânduiala lui Dumnezeu.

Chiar dacă omul ar fi avut mii şi mii de lipsuri, Cuvântul lui Dumnezeu nu putea să aibă vre-unul; şi acest Cuvânt dădea tuturor preoţilor credincioşi, nişte binecuvântări de care ei aveau dreptul să se bucure. Oare preoţii lui Dumnezeu nu mai trebuiau să aibă acum nici o hrană, pentru că se făptuise un păcat? Cei care rămăseseră trebuiau acum să rabde de foame, pentru că Nadab şi Abihu aduseseră foc străin? Negreşit că nu. Dumnezeu e credincios şi nu va îngădui niciodată ca cineva să stea cu mâinile goale în faţa Lui binecuvântată. Fiul risipitor poate să rătăcească, să greşească, să-şi cheltuiască tot şi să ajungă în sărăcie; dar totdeauna va fi adevărat că „în casa tatălui său e belşug de pâine”.