Leviticul 10:1 (C. H. Mackintosh)

Întotdeauna filele istoriei omenirii au fost groaznic mânjite. De la început până la sfârşit nu citeşti decât istoria căderilor, păcatelor şi nelegiuirilor omului. In mijlocul desfătărilor din grădina Edenului, omul a plecat urechea la minciunile Ispititorului (Geneza 3) După ce a fost scăpat de judecată prin mâna dragostei şi a alegerii lui Dumnezeu şi a fost aşezat pe un pământ înnoit, el se face vinovat de păcatul necumpătării (Gen. 9). Când a fost dus în Canaan prin puterea braţului Domnului, el a părăsit pe Dumnezeu şi a slujit lui Baal şi Astarteei (Judec. 2. 13). Ajuns la cea mai mare putere şi slavă pământească, având la picioarele lui bogăţii nemaipomenite şi toate puterile lumii sub porunca lui, el îşi dă inima fiicelor celor netăiaţi împrejur (1 Împăraţi 11). Abia au fost vestite adevărurile binecuvântate ale Evangheliei şi a fost nevoie ca Duhul Sfânt să îndemne pe sfinţi să se păzească de „lupi răpitori”, „lepădare de credinţă” şi orice fel de păcat (Fapt. Ap. 20. 29; 1 Tim. 4. 1-3; 2 Tim. 3. 1-5; 2 Petru 2; Iuda). Şi, ca să pună vârf la toate, avem mărturia prorociei despre răzvrătirea nelegiuită pe care o va face omul chiar în mijlocul strălucirilor pline de slavă din împărăţia de o mie de ani (Apoc. 20. 7-10).

Şi aşa omul strică într-una. Puneţi-l într-o stare plină de vrednicie şi el se va terfeli. Arată-i cea mai mare dragoste şi el va întrece măsura. De-l veţi înconjura cu un belşug de binecuvântări, se va arăta nerecunoscător. Puneţi-l în mijlocul unei orânduiri de lucruri, cum nu se mai poate mai potrivită pentru a înrâuri în bine asupra inimii lui şi veţi vedea cum el va întoarce totul în rău. Aşa e omul. Aceasta e firea omenească sub arătările ei cele mai frumoase şi în împrejurările cele mai prielnice. Suntem pregătiţi deci, într-o oarecare măsură, să ascultăm, fără prea multă mirare, cuvintele cu care se începe capitolul nostru: „Fiii lui Aaron: Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea, şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care Eu nu li-l poruncisem”. Ce deosebire de felul cum se sfârşise capitolul dinaintea acestuia!

Acolo totul fusese făcut, „cum poruncise Dumnezeu” şi urmarea a fost arătarea slavei. Aici se face un lucru „pe care Domnul nu-l poruncise” şi urmarea e judecata. Abia încetase să răsune cel din urma strigat de biruinţă şi iată că se şi pregăteşte aluatul unei închinări abătute de la adevăr. Abia pusese omul stăpânire pe starea voită de Dumnezeu şi iată că o şi părăseşte cu deplină ştiinţa, prin nepăsarea faţă de porunca dumnezeiască. Abia îşi încep slujba preoţii şi, chiar de atunci, se abat îngrozitor, de la împlinirea datoriei lor sfinte.

Şi care era greşeala lor? Nu erau ei adevăraţi preoţi? Luaseră pe nedrept slujba aceasta? Nicidecum. Erau fiii iui Aaron, adevărate mădulare ale familiei preoţeşti, preoţi orânduiţi cum trebuie.

Vasele şi veşmintele de care se slujeau apăreau de asemenea, că sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Atunci care era păcatul? Mânjiseră ei învelişul cortului sfânt cu sânge de om, sau necinstiseră lăuntrul lui, prin vreo nelegiuire care loveşte cugetul treaz? Nu putem să credem. Nu ni se spune decât atât: „Au adus înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise”, iată păcatul lor. S-au depărtat, în închinarea lor, în slujba lor, de cuvântul lămurit, de orânduirea arătata de Dumnezeu, care-i învăţase lămurit în privinţa felului închinării şi în ce chip au să slujească.

Am spus mai-nainte ce deplin şi de-ajuns e cuvântul lui Dumnezeu, în privinţa chiar a tuturor mărunţişurilor slujbei preotului. Totul era aşa de bine rânduit că nu mai era nici un gol pe care omul să creadă că-l poate umplea el, născocind vreo orânduire care i s-ar fi părut lui potrivită. „Aceasta a poruncit Domnul”, iată ceea ce era prea de-ajuns. Iată ce făcea ca totul să fie foarte limpede şi fără întortocheri. Din partea omului, nu se cerea altceva decât un duh de ascultare, fără cârtire, de porunca lui Dumnezeu.

Dar tocmai asta n-a făcut-o el. Omul a arătat întotdeauna că nu-i place să rămână pe poteca strâmtă a ascultării numai de Cuvântul lui Dumnezeu. Căile piezişe par a avea momeli de neînchipuit pentru biata inimă omenească. „Apele furate sunt dulci şi pâinea luată pe ascuns e plăcută” (Prov. 9. 17). Aşa vobeşte vrăjmaşul, dar inima smerită şi ascultătoare ştie foarte bine că drumul supunerii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, e singurul care duce la „ape”, într-adevăr „dulci” şi la pâine care, pe drept, poate fi numită „plăcută”. Puteau să creadă Nadab şi Abihu că şi un fel de foc şi altul era tot aşa de bun, dar nu era treaba lor să hotărască asta. Ei ar fi trebuit să se ţină de Cuvântul Domnului, dar ei au făcut de capul lor şi apoi au cules roadele amare ale voinţelor nesupuse. „Şi nu ştie că cei morţi sunt în locuinţa morţilor”