Acest capitol este un calendar al «zilelor solemne» ale Domnului, numite „sărbătorile rânduite“ (sau: timpurile stabilite), care aveau loc în fiecare an. Erau în număr de şapte, în afară de Sabat, ziua de odihnă săptămânală, care este tratată cea dintâi. S-a remarcat că aceste sărbători, în succesiunea lor, dezvăluie în afara ochilor noştri istoria lui Israel începând de la cruce, planurile lui Dumnezeu cu privire la această naţiune, planurile Lui în privinţa Bisericii (deşi întrucâtva în chip ascuns), în sfârşit, planurile Lui privindu-L pe Fiul Său. Totul a început la Paşti: Punctul de pornire al binecuvântării lui Israel, al binecuvântării Bisericii, ca şi al fericirii fiecărui om este crucea. Imediat după aceasta, sărbătoarea Azimelor (a pâinii nedospite) Îl evoca pe „Cel care n-a cunoscut păcat“ (2 Corinteni 5.21), a Cărui despărţire de rău trebuie să se reproducă în mersul Adunării, ceea ce înseamnă în fiecare răscumpărat. „Aluatul vechi“ trebuie scos afară, căci noi suntem „fără aluat“ (1 Corinteni 5.7).Urma apoi sărbătoarea celor dintâi roade. Primul snop legănat este tot Hristos, triumfător în învierea Sa, întâiul născut dintre morţi, prezentat lui Dumnezeu în multiplele aspecte ale gloriilor Sale: „ca să vă fie primit“ (v.11).