Lecţiile de umilinţă pe care Ghedeon le primise de la Domnul au rodit. El este gata să recunoască rolul pe care ceilalţi l-au avut în câştigarea victoriei. Şi mânia bărbaţilor lui Efraim dispare în faţa răspunsului său plin de blândeţe, prin care subliniază importanţa a ceea ce ei făcuseră (v. 2, 3). Să scoatem în evidenţă lucrarea altora şi să apreciem valoarea calităţilor lor, în loc să insistăm asupra lucrării noastre şi a calităţilor noastre, este un fruct al vieţii divine care nu are nimic comun cu ipocrizia diplomaţiei omeneşti. Petru ne aminteşte că un duh blând şi liniştit este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Petru 3.4). Dumnezeu i-a ales bine pe cei trei sute de luptători. Ei nu-şi iau în seamă acum oboseala, nici propriul confort, nici setea lângă izvor (cap. 7). Au o singură ţintă şi o urmează până la capăt (v. 4). „Eu una fac − declară Pavel − alerg drept spre ţintă“ (Filipeni 3.13-14). „Trântiţi jos, dar nu nimiciţi“, spune el în altă parte(2 Corinteni 4.9). Asemenea lui Ghedeon cu oamenii din Sucot şi din Penuel, apostolul va trebui să treacă prin experienţa dureroasă că toţi l-au abandonat (2 Timotei 4.16). Dar ce contrast cu aspra răzbunare a lui Ghedeon: Pavel poate adăuga, ca un adevărat ucenic al Stăpânului său: „să nu li se ţină în seamă“!