E posibil ca Ghedeon să fi fost, nu fără temei, cuprins din nou de teamă, când a văzut cum armata sa, de la bun început nu prea mare, a fost şi mai mult redusă. Dumnezeu îi cerea să înfrunte o armată de 135.000 de militari cu doar 300 de viteji ai săi (8:10)! Prin urmare, cuvintele pe care le-a auzit din gura acestor duşmani au avut darul de a-i întări credinţa. Drept răspuns, mai întâi el s-a închinat (v. 15), apoi s-a războit.
Asigurat astfel de biruinţă, Ghedeon a revenit în tabăra lui Israel şi şi-a chemat oamenii la luptă. După ce a împărţit armata în trei cete de câte o sută fiecare, i-a înarmat pe fiecare oştean cu o trompetă şi cu un urcior de lut, având în interior o torţă. Apoi au pornit în marş, ajungând la marginea taberei madianiţilor, unde, la semnalul stabilit, au suflat din trompete, au spart urcioarele de lut, pentru ca sa se vadă lumina, şi au strigat: „Sabia Domnului şi a Lui Ghedeon!"
Interpretarea divină a acestui incident o găsim la 2 Corinteni 4:7. Trupurile noastre sunt vasele de lut. Doar în măsura în care trupurile noastre sunt date în permanenţă morţii, din pricina lui Isus, străluceşte lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu în faţa lui Isus Cristos, luminându-i pe cei din jur.