Natura ameninţării este dezvăluită în versetul 4.
Părtăşia creştină era invadată de elemente subversive.
Anumiţi oameni se strecuraseră înăuntru pe furiş. Era o mişcare subterană de amăgire şi subminare. Aceşti reprezentanţi ai coloanei a cincia au fost de mult rânduiţi pentru condamnarea aceasta. Asta pare să spună că Dumnezeu i-ar fi ales pe aceşti indivizi ca să fie condamnaţi. Dar nu acesta este sensul adevărat al pasajului. Biblia nu ne învaţă nicăieri că vreunii ar fi aleşi să fie condamnaţi. Când oamenii sunt mântuiţi, asta se face prin harul suveran al lui Dumnezeu. Dar când în cele din urmă se pierd, asta se datorează propriului lor păcat şi neascultării lor.
Sintagma aceasta ne învaţă că condamnarea apostaţilor a fost stabilită cu mult timp în urmă. Dacă oamenii aleg să se îndepărteze de credinţa creştină, atunci condamnarea lor este tot una cu aceea a israeliţilor necredincioşi în pustie, cu a îngerilor răzvrătiţi şi cu a sodomiţilor. Ei nu sunt predestinaţi să cadă, ci, odată ce devin apostaţi prin propria lor opţiune, ei înfruntă pedeapsa predeterminată pentru toţi apostaţii.
Două trăsături proeminente ale acestor persoane nelegiuite sunt: comportarea lor depravată şi doctrina coruptă la care aderă. În privinţa comportării lor, ei schimbă harul lui Dumnezeu în desfrânare. Ei denaturează libertatea creştină, făcând din ea libertinism şi pervertesc libertatea de a sluji, transformând-o în libertatea de a păcătui. În doctrina lor, ei tăgăduiesc pe singurul nostru Domn (cuvântul „Dumnezeu" este omis în textul critic. Cei doi termeni „Domn" sunt diferiţi în original. În sintagma: „Domnul Isus" de obicei apare termenul Kurios, iar în „Domnul Dumnezeu" apare un sinonim, Despotes - termenul derivat „despot", din vremea noastră, nu este o traducere adecvată, datorită conotaţiei sale nefericite. Ambele cuvinte înseamnă „Domn", „Stăpân" sau „Proprietar") Dumnezeu şi pe Domnul nostru Isus Cristos. Ei tăgăduiesc dreptul Său absolut de a domni, dumnezeirea Lui, moartea Lui în locul nostru, învierea Lui - de fapt, ei tăgăduiesc însăşi doctrina esenţială a Persoanei şi lucrării Sale. Pe când fac paradă de o largă liberalitate în domeniul spiritual, ei se opun cu înverşunare şi pe plan dogmatic evangheliei, valorii scumpului sânge al lui Cristos şi realităţii potrivit căreia El este singura cale de mântuire.
Cine sunt aceşti oameni? Sunt pretinşi vestitori ai evangheliei. Ei deţin poziţii de conducere în cadrul creştinătăţii. Unii sunt episcopi sau membrii ai consiliilor bisericeşti sau profesori de seminar. Dar cu toţii au în comun acest lucru: se împotrivesc Cristosului Bibliei, după ce şi-au inventat un „Cristos" liberal („liberal" înseamnă liber, dar în religie se referă la cei care tăgăduiesc doctrinele principale ale credinţei, cum ar fi inspiraţia, naşterea din fecioară, Dumnezeirea lui Cristos şi ispăşirea prin vărsarea de sânge. Aşa numiţii liberali sunt însă adesea deschişi oricărei doctrine sau religii - atâta timp cât nu este vorba de învăţătura biblică, ortodoxă - adică drept credincioasă) sau neo-ortodox (neo-ortodocşii nu sunt de fapt ortodocşi. Ei acceptă unele din învăţăturile Bibliei, dar folosesc terminologia ortodoxă pentru a muşamaliza necredinţa ne-biblică. De pildă, Biblia „devine", în concepţia lor, cuvântul lui Dumnezeu, dacă le „vorbeşte". Pentru credinciosul ortodox însă, Biblia este cuvântul lui Dumnezeu), văduvit de gloria, maiestatea, stăpânirea şi autoritatea adevăratului Cristos.