Iuda intenţionase iniţial să scrie despre glorioasa mântuire care este avuţia comună a tuturor credincioşilor. Dar Duhul lui Dumnezeu l-a influenţat în aşa măsură pe acest scrib predat încât el a sesizat o schimbare de direcţie. Prin urmare, nu s-a mai mulţumit cu un simplu eseu doctrinar, ci şi-a dat seama că trebuie să compună un apel fierbinte care să-i întărească pe cititori. Ei trebuiau să fie mişcaţi ca să se lupte cu râvnă pentru credinţă. Asta pentru că se lansau atacuri asupra depozitului sacru de adevăr creştin şi deja fuseseră dezlănţuite încercări furibunde de a distruge marile doctrine de bază. Prin urmare, copiii lui Dumnezeu trebuiau să adopte o poziţie tare, ne-compromiţătoare, de apărare a inspiraţiei, infailibilităţii, autorităţii şi suficienţei Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu.
Dar, luptându-se pentru credinţă, credinciosul trebuie să vorbească şi să acţioneze ca un creştin. Cum a scris şi Pavel: „Robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, în stare să-i înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare" (2Timotei 2:24). El trebuie să se lupte fără sfadă şi să mărturisească fără ca mărturia lui să fie ruinată.
Noi ne luptăm cu stăruinţă pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Observaţi acest lucru! Nu „odată ca niciodată" ci odată pentru totdeauna. Cu alte cuvinte corpul de învăţătură este complet. Canonul este definitivat. Nu se mai poate adăuga nimic. „Dacă este nouă, nu e adevărată, iar dacă este adevărată, atunci nu mai e nouă."
Când un învăţător pretinde că are o revelaţie care este mai presus şi dincolo de ceea ce găsim scris în biblie, noi o respingem imediat, fără alte comentarii. Credinţa a fost dată şi noi nici nu avem nevoie, nici nu luăm seama la orice altceva. Acesta este răspunsul dat de noi la liderii cultelor deraiate, care vin cu cărţile lor pe care le aşează pe acelaşi loc de autoritate cu cel al Scripturilor.