Începutul acestui capitol prezintă un interes cu totul deosebit, fiind pasajul pe care l-a ales Domnul Isus să-l citească atunci când S-a ridicat să vorbească în sinagoga din Nazaret (Luca 4.16-21). Remarcăm un detaliu de cea mai mare importanţă: Isus a întrerupt lectura textului din Isaia la mijlocul frazei, înainte să menţioneze ziua răzbunării, pentru că numai prima parte a slujbei Sale (cea a harului) era împlinită („în urechile“ celor care-L ascultau). Ceea ce urmează, respectiv judecata, era amânată şi este încă şi astăzi. În locul din textul nostru care nu permite nicio inserţie (nu dă voie nici măcar unei singure virgule), Dumnezeu a intercalat deja aproape două mii de ani de răbdare.Cu toate acestea, răzbunarea nu este nicidecum cel din urmă cuvânt al frazei; după ea urmează mângâierea şi bucuria, rezervate rămăşiţei credincioase. Ca şi Iov în final, ei vor primi „dublu“ (v. 7) – această dublă rodire le fusese deja vestită prin numele de Efraim (Geneza 41.52, notă: Efraim înseamnă dublă rodire) – şi, de asemenea, „vor avea o bucurie eternă“ (v. 7).Ca răspuns la aceste promisiuni, rămăşiţa îşi înalţă glasul: „Mă voi bucura mult în Domnul, mi se va veseli sufletul în Dumnezeul meu, pentru că El m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua dreptăţii...“ (v. 10).Astăzi creştinul nu are, oare, aceleaşi motive pentru a-L lăuda pe Domnul şi a se bucura în El?