Pentru a-şi linişti conştiinţa, lumea asociază cu plăcere religia cu căutarea confortului şi a plăcerilor (comp. cu Exod 32.6), asemenea acestui om care, din acelaşi lemn, îşi aprinde un foc, îşi coace pâinea, se încălzeşte ... şi îşi ciopleşte un idol. Această descriere este suficientă pentru a dovedi nebunia unei asemenea închinări: în loc să-L adore pe Cel care l-a creat, nebunul se prosterne înaintea unui obiect inert, ieşit din propriile lui mâini.Versetele 9-20 sunt marcate de lucrarea omului: el face una, el face alta. Îşi cheltuie truda fără măsură, şi toate acestea într-o tragică iluzie, pentru că „se hrăneşte cu cenuşă ... ca să nu-şi scape sufletul“ (v. 20).Începând cu v. 21 găsim ce face Dumnezeu: „Eu ţi-am şters fărădelegile ca pe un nor gros, şi păcatele tale ca pe un nor ... Eu te-am răscumpărat“ (v. 22). După cum vântul îndepărtează într-o clipă norii cei mai groşi, tot aşa Dumnezeu, cu suflarea Lui puternică, alungă tot ceea ce s-a strâns între El – care este lumină – şi sufletul nostru, care are nevoie de această lumină precum pământul de lumina soarelui. Cel care a „desfăşurat cerurile“, „a aşternut pământul“ şi „a făcut omul“ (v. 24) va face şi tot ceea ce este necesar pentru restaurarea poporului Său ... şi pentru mântuirea oricăruia care crede.