Iosua a aflat că înfrângerea s-a datorat păcatului din tabără. Cineva nu a ascultat de Domnul în timpul cuceririi Ierihonului, însuşindu-şi o parte din pradă. Nu ni se spune metoda prin care a fost depistat făptaşul; poate că a fost prin metoda tragerii la sorţi. În orice caz, în urma unei prime trieri s-a evidenţiat un trib, apoi o familie, urmată de o casă, în cele din urmă fiind identificat un singur om: Acan. Acesta a mărturisit că a furat o haină babiloneană, două sute de sicii de argint şi o placă de aur. El a mai recunoscut că le-a ascuns în pământ, în cortul său. „Când am văzut... am poftit... am luat" (v. 21). Istoria lui Acan este o vie ilustraţie a versetelor 14 şi 15 din Iacov 1: „Ci fiecare este ispitit când este atras şi ademenit de pofta lui însuşi. Apoi pofta, când a conceput, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată conceput, aduce moartea."
Acan, prin faptul că şi-a însuşit un lucru interzis, a devenit anatema el însuşi (Deuteronom 7:26). S-ar putea părea o judecată aspră faptul că familia lui Acan a avut parte de aceeaşi soartă, dar păcatul este o chestiune serioasă, cu care nu se poate glumi. Credinţa lui Rahab a salvat întreaga ei casă. Păcatul lui Acan a adus condamnarea peste casa lui. În plus, se subînţelege că ei vor fi avut cunoştinţă de activităţile sale, întrucât bunurile furate au fost îngropate sub cortul lor. Ba e posibil ca înşişi copiii lui să fi participat la păcatul său. Lecţia pe care o preda Dumnezeu poporului Său era cât se poate de limpede: păcatul întinează întreaga tabără şi el trebuie eradicat ori de câte ori iese la suprafaţă.
Ca pedeapsă pentru infracţiunea sa, Acan şi casa lui au fost omorâţi cu pietre şi apoi arşi. Arse au fost şi toate bunurile sale, precum şi lucrurile furate. H. J, Blair comentează: Prin moartea lui Acan, sacrilegiul a fost ispăşit iar scena tragediei, valea lui Acor, a devenit o uşă de speranţă, întrucât oamenii şi-au aţintit din nou privirile spre înaintare.